Nr. 1 – Klinkers, August 2012

Dialogul începe aici. Klinkers debutează cu 3 lucrări. În Articolul # 1 el evidențiază de ce consideră el că actualul sistem interguvernamental este inferior unui sistem federal. În actuala Uniune Europeană interesele naționale ale statelor membre predomină. În opinia lui, continuarea în această formulă va duce la dezintegrarea Uniunii Europene. Numai o organizație federală poate ține Europa unită. El ii solicită lui Tombeur să comenteze, să îmbunătățească sau să confirme afirmațiile lui în lucrările ulterioare. Klinkers face legătura în mod constant între referințele istorice ale gândirii și formele federale de organizare.

Stimate Tombeur, simt nevoia să materializez discuțiile noastre despre federalizare. Sunt un european federalist convins. Totuși, dacă cineva îmi cere să imi argumentez afirmația, atunci, rămân brusc fără cuvinte. Iar tu știi unul dintre truismele mele: “Oricine poate vorbi, dar dacă nu este capabil să și scrie despre ceea ce vorbelte, atunci nu contează”. Deci, este timpul să îmi argumentez poziția cu fapte convingătoare și argumente, cu o cercetare documentată despre de ce este nevoie de o Europă Federală. Și, de asemenea cu o cercetare despre ce formă constituțională și instituțională poate avea o astfel de Federație și cum să convingem majoritatea populației Europei să voteze în favoarea ei.

Tu ești educat în esența federalismului. Aș aprecia dacă ai dori să mă ajuți cu cercetarea despre mulțimea faptelor și argumentelor ce favorizează Europa Federală sau cu argumente care să indice că ar trebui să abandonăm ideea.

În primul rând, îți voi spune de ce cred eu că sistemul actual nu mai este potrivit ca formă de guvernare pentru Uniunea Europeană. Apoi, voi descrie ce este un sistem federal în esență. Te rog să imi spui daca interpretarea mea este greșită sau cum poziția mea poate fi fundamentată cu fapte și argumente mai potrivite.

Propun să divizăm dialogul pe arii mari. Mai întâi, analizăm istoria, plasând conceptul federalizării într-un context istoric, explicând esența unei Federații și de ce – pe baza unor fapte și argumente contemporane – o organizație federală ar fi preferabilă guvernului actual. Ar trebui, de asemenea, să discutam despre diferite aspecte legale și organizaționale, de vreme ce elementele constituționale și intituționale vor ocupa și ele un loc important în discuția noastră. Nu suntem obligați de trecutul nostru legal să conturăm o Constituție Federală pentru Europa? Simplă, compactă și total diferită de “monstrul legal” care este cunoscut sub numele de Tratatul de la Lisabona; integrarea concepțiilor noastre într-un context cultural și al statului, evoluției naționale și aprecierii societal, fiind de acord sau nu, cu federalizarea Europei. Este posibil ca lucrările noastre să se suprapună uneori, dar vom rezolva acest lucru.

Pentru un comentariu realist despre actualul sistem european de guvernare, ar trebui sa fac referire la Pacea de la Westphalia din 1648. Aceasta a sfârșit Războiul de 30 de ani, din fostul Imperiu Roman  și Razboiul de 80 de ani dintre Spania și  Republica celor 7 Țări de Jos.  În mod formal, Pacea de la Westphalia s-a încheiat cu un acord de pace și două tratate: Pacea de la Westphalia din 30 ianuarie 1648 dintre Spania si Țările de Jos, urmat de Tratatul de la Münster  și Tratatul de la Osnabrück ce au avut loc simultan pe 24 octombrie 1648. Tratatul de la Münster stabilea noi relații între împăratul roman Ferdinand III și Franța cu aliații săi. Tratatul de la Osnabrück stabilea noi relații între Ferdinand III și Suedia cu aliații săi.

În afara fericirii cu care a fost întâmpinat sfârșitul prelungitului masacru, 1648 reprezintă o întorsătură esențială în gândirea statului, apariția conceptului de suveranitate și al aceluia de construire a națiunii. Roma a fost, până atunci, nu numai prima forță religioasă din lume, ci și principala forță motrice. Acest lucru a luat sfârșit în 1648. Odată cu tratatul de pace, statelor individuale le-a fost garantată suveranitatea în interiorul propriilor granițe: stăpânii pământurilor lor. Niciun stat nu mai avea dreptul să invadeze un altul și niciun stat nu mai avea drepturi asupra altuia. Egalitatea dintre state a devenit lozinca perioadei. Balanța puterii intre statele europene, indiferent de măsura în care granițele dintre aceste state au fost elaborate într-un mod realist. Acesta reprezintă și apariția relațiilor diplomatice în contextul internațional.

Ar fi greșit să susținem că acum a fost pentru prima dată când a fost folosită noțiunea de “suveranitate”. William of Orange a afirmat către cuceritorii spanioli că părțile Țărilor de Jos care au fost în grija lui au fost suverane. Totuși, această afirmație a avut decât semnificație politică, nu a fost susținută, atunci, de legile internaționale – așa cum Declarația lui Sukarno și Hatta, de imediat după sfârșitul celui de-al doilea Razboi Mondial, în 1945, a avut ca scop crearea republicii suverane Indonezia, independentă de Țările de Jos. Această suveranitate legală și internațională nu a fost recunoscută până la sfârșitul lui decembrie 1949, după încheierea Tratatului de la Haga, când s-a stabilit Federația Statelor Unite ale Indoneziei. Această fapt a avut loc împotriva dorinței lui Javanese Sukarno, care luptase pentru un stat unitar. Așadar, la o săptămână după încheierea Tratatului de la Haga, acesta a început să descurajeze sistemul federal, oferind Insulei Maluku, membră a părții de sud-est a Federației, motiv să îi răspundă lui Sukarno cu proclamația propriului sau stat independent, Republica Maluku Selatan (RMS), pe 25 aprilie 1950. La mijlocul anului 1950 Sukarno reușit să dizolve Federația. De la acel moment Indonezia a devenit un stat unitar și Insula Maluku a devenit partea care a pierdut, din punct de vedere geopolitic.

Această poveste indoneziană ridică întrebări relevante pentru situația noastră europeană, cum ar fi, de exemplu, nelămurirea asupra numărului centrelor de putere dintr-o federație. Poate o Federație să aibă mai multe centre de putere sau trebuie să fie un stat unitar cu doar un centru de putere? Acest aspect pare să aibă o importanță mare în raport cu ceea ce mă nelinișteste pe mine de ani: de ce atâtea Federații au eșuat? Vom elabora pe baza acestui subiect în articolele noastre.

Acest concept de suveranitate westfaliană a durat aproape 300 ani, până în 1945. Au existat războaie între 1648 și 1945, în ciuda suveranității fiecarui stat în parte. Dar în ultimul teribil conflict mondial, cel de-al II-lea Război Mondial, criza a fost atât de severă încât toate încercările anterioare, mai mult sau mai puțin reușite, de a ajunge la o pace mondială sustenabilă - incluzând Liga Națiunilor din 1919, inițiată de președintele SUA Woodrow Wilson - au dispărut în fundal, ca urmare a creării Organizației Națiunilor Unite, susținută de Cartea Organizației Națiunilor Unite (ONU), în iunie 1945. Aceasta a fost o nouă întorsătură în gândirea statelor. Trecerea ezitantă de la Liga Națiunilor la acordurile despre drepturi și obligații comune sub forma unor tratate internaționale, a pus sfarșit conceptului de suveranitate westfaliană din 1648.

În 1945, suveranitatea de tipul celei din 1648 a încetat să existe. Odată ce ONU a fost stabilită, un număr mare de organizații internaționale au fost create într-un ritm rapid – multe dintre ele sub autoritatea ONU, dar, de asemenea, multe în afara acesteia. Deși fiecare dintre cele aproximativ 190 de state din lume susține că este suveran, acest lucru este – în sensul de bază al cuvântului – de mai mult de 50 de ani, o afirmație greșită. Fiecare țară care este membră al unui tratat sau al unui organism internațional este tras la răspundere pentru acțiunile sale în contextul obligațiilor ei ca stat membru. Mai mult decât atât, cu un mandat ONU, soldații ONU, așa numitele Căști Albastre, pot invada orice țară vinovată de o încălcare serioasă a Cărții ONU. Cam atât despre suveranitate.

Acele state suverane la care se facea referire în 1648 nu au mai existat începând cu 1945. Astfel afirmația că o Europă federală privează statele membre de suveranitatea lor este, prin urmare, un nonsens. Acestea au cedat mult timp, în deplină cunoștință, o parte importantă a suveranității lor. De ce? Pentru că un grup este mai puternic decât suma părților sale. Acesta este motivul pentru care Europa începând cu anii ’50, a încercat să clădească, în mod constant ceea ce astăzi reprezintă Uniunea Europeană, o organizație internațională de standarde înalte. Cu toate acestea, așa cum eu cu tine vom explica: Europa anului 2012 se află în “moarte clinică”.

Întrebarea este: cum ar trebui să interpretăm poziția constituțională a țărilor care aparțin organizațiilor internaționale? Având în vedere acest lucru, a fost creat sistemul interguvernamental. Pe scurt, interguvernamentalismul este un mod specific de luare a deciziilor în cadrul organizațiilor internaționale. Acest sistem de decizie acordă competență exclusivă statelor membre, care, în principiu, decid în unanimitate. Cu alte cuvinte, deciziile în cadrul unui sistem interguvernamental aparțin doar statelor membre. Acolo unde aste cazul unui organism de decizie superior se vorbește despre o organizație supranațională. În Uniunea Europeană – ca în cazul celor mai multe organizații internaționale – accentul se pune într-o măsură ridicată pe interguvernamentalism, care este îmbinat cu aspecte supranaționale. În principal, șefii guvernelor statelor membre decid, în cadrul Consiliului European, ce trebuie să se întâmple în interiorul Uniunii Europene. Statele membre au creat o legătură puternică prin abordarea unor interese comune, dar atunci când interesele lor nu mai coincid, aceștia pot da înapoi sau pot fi excluși. Prin urmare, strict vorbind, un sistem interguvernamental este asemănător unei confederații; mai ales datorită faptului ca în 2005, temeiului juridic al UE nu i-a fost permis să fie numit Constituție. Caracterul interguvernamental al Uniunii Europene este bazat pe Tratatul de la Lisabona, semnat în 2007 și implementat în 2009. În ciuda eforturilor de a îl face să arate federalist, acesta încă are baza tipică unei Confederații.

Procesul de luare al deciziilor are loc cu ajutorul Consiliului European, al șefilor de Guvern și al Consiliului de Miniștri. Și tocmai aici este problema. Șefii de guvern din cadrul Consiliului European, împreună cu consiliile de miniștri aferente, mai mult decât oricând înainte, se prezintă la masa internațională de luare a deciziilor, cu un program național în buzunar.

Acest proces a început în mod clandestin după Tratatul de laMaastricht semnat in 1992, când o încercare olandeză de a pune bazele unei federații europene a fost respinsă. Dacă acest lucru, așa cum s-a pretins, are legatură cu o ceartă între Helmut Kohl și Ruud Lubbers privind reunificarea Germaniei de Est cu Germania de Vest, ar trebui exclus de aici. Totuși, cert este că după introducerea monedei euro, 10 ani mai târziu, sentimentele anti Uniunea Europeană au fost consolidate treptat și niciun șef de guvern nu reușeste să obțină de la poporul sau parlamentul său misiunea de a se comporta la Bruxelles ca un european: sloganul este propria țară pe primul loc. Guy Verhofstadt a spus în cartea sa Statele Unite ale Europei: “Summit-urile europene au degenerat astfel încât fiecare țară își vede propriile interese. Doar din când în când se mai aud intervenții convingătoare în favoarea intereselor generale europene.”

Îmi pare rău să spun că eu, de origine olandeză, trebuie să recunosc, că, din păcate, țara mea arată, de la introducerea monedei euro, scepticism și chiar aversiune nerușinată față de Uniunea Europeană. Ziarul De Volkskrant din 4 august 2012, descrie în termeni clari, sub titlul “Răbdarea europeană cu privire la nedemna Olanda ia sfârșit”, cum premierul Mark Rutte joacă în cadrul Consiliului european: încetinește ritmul atunci când vine vorba de o integrare politică mai intensă. Nu este ceva de care să fim mândri, luând în considerare că Țările de Jos au fost recunoscute timp de multe decenii pentru mentalitatea lor avant-garde. Acest virus naționalistic s-a răspândit în întreaga Uniune Europeană: mentalitatea “propria țară pe primul loc” este, din păcate, practicată nu decat de Țările de Jos. Este cunoscută tuturor țărilor. Prin urmare, în jurul procesului interguvernamental de luare a deciziilor, persistă pierderea permanentă, efectul secundar al protecționismului. Dacă renunți la intersele naționale în favoarea unor interese generale, ești privit în spațiul național drept învins. Și chiar dacă miniștrii naționali înregistrează un succes, ei susțin că este reușita lor, nu cea a Europei, în timp ce orice dezavantaj pentru statul lor este atribuit Uniunii. Aceste lucruri diminuează credibilitatea Uniunii Europene. Parlamentarii naționali și societățile, instigați sau nu de criticii europeni, învinovățesc șefii guvernelor că din ce în ce mai multă putere asupra statelor este cedată Uniunii, fără a realiza că, de fapt, suveranitatea de tip westfalian nu mai există. Procesul de luare a deciziilor europene trebuie să fie vast, mai ales acum, când Zona Euro este în joc, iar spațiul pe care liderii guvernelor îl au asupra statelor lor este limitat.

În mod inevitabil, acest lucru va merge prost. Uniunea Europeană se destramă din interior, iar acest lucru este cauzat de actuala structură a sistemului interguvernamental. Cel puțin în prezent. A început cu succes în 1950, deoarece un alt sistem de luare a deciziilor nu era disponibil și pentru că nevoia deciziilor îndrăznețe luate de liderii guvernelor era evidentă. Sistemul interguvernamental de atunci nu este vinovat. Realizarea integrării europene a fost un pas măreț, numai că atunci când, în 1992, nevoia de a alege între aprofundarea sau extinderea, precum și nevoia unificării politice, a ajuns la putere reprezentând un fundament necesar pentru Uniunea Europeană, sistemul interguvernamental a mers din rău în mai rău: și-a pierdut funcția sa instrumentală de coeziune europeană. În momentul în care uniunea politică a devenit necesară pentru a se putea realiza integrarea economică, guvernatorii diverselor state s-au retras. Acesta este momentul când sistemul a încetat să mai funcționeze. Mai mult decât atât, liderii guvernelor au mers de atunci pe calea greșită a sistemului interguvernamental de luare a deciziilor. Rezultatele au fost observate, în cele din urmă, în cadrul referendumurilor negative din Franța și din Țările de Jos din 2005 care declarau cu fermitate că schița Constituției Europene federale trebuie transformată într-un tratat interguvernamental (a se citi Confederal): Tratatul de la Lisabona.

Drept rezultat, avem acum în Uniunea Europeană nu mai puțin de 4 persoane care ar putea argumenta că sunt presedințo ai Uniunii Europene: președintele Parlamentului European, președintele interimar al Uniunii Europene, președintele Comisiei Europene și președintele Consiliului European. Cine ar fi putut vreodată crea o astfel de situație? Ce organizație poate face față acestui lucru? Chiar mai rău: actualele decizii sunt luate de șefii guvernelor Germaniei și Franței, în timp ce aceștia nu au nicio putere oficială pentru a face acest lucru. Acest lucru nu ar putea deveni mai ciudat. Acest lucru este evidențiat de faptul că președintele Statelor Unite nu știe pe cine să contacteze în cadrul Uniunii Europene.

După toate acestea, decizia de combatere a crizei economice luată fără nicio tragere de inimă spune destule. Acest sistem de operare are un proces intrinsec de consolidare “Verelendung” (deteriorare). Acesta se manifestă, printre altele, prin a răspunde fiecărui nou eșec cu și mai multe reguli și măsuri, reacția tipică prăbușirii unui sistem administrativ. Declarația mea este, așadar, că putem sfârși această năruire a sistemului interguvernamental de luare a deciziilor european prin eliminarea sistemului interguvernamental definitiv, în favoarea unei Europe Federale.