Nr. 4 – Tombeur, August 2012

Tombeur răspunde cu 2 Lucrări: 4 și 5. În nr. 4 el susține efectele dăunătoare ale sistemului interguvernamental de operare actual. Mai detaliat decât Klinkers el explică de ce sistemul interguvernamental, bun pentru a evidenția Comunitatea Europeană în anii ’50, nu mai este funcțional în Europa. El închide Lucrarea cu semne de speranță că politicienii europeni, începând cu anul 2012 folosesc cuvinte ce par să tindă în direcția unui sistem federal pentru Europa.

Stimate Klinkers, nevoia ta de a continua discuțiile noastre cu privire la federalism și federații, coincide cu planul meu de-a lungul anilor de a redacta ceva concret în legătură cu acest subiect – de exemplu, o revizuire a textului meu nepublicat despre creația unei “interfederații” în Europa. Bănuiesc că tu, la fel ca și mine, observi cu o frustrare tot mai mare incompetența politicienilor europeni de a combate crizele financiară și economică actuale și criză este cea mai bună răsplată.

Cred că federalismul este forma organizațională a viitorului, în special pentru administrațiile publice. Administrațiile publice nu au urmat încă exemplul multora dintre companiile intenaționale active. “Multinaționalele”, cu filialele lor parțial autonome și conducerea centrală în partea de sus, exită deja de zeci de ani. Cu toate acestea, doar câteva state moderne au încercat să se organizeze în Federații. Acest lucru este izbitor pentru statele membre ale UE, deoarece federalismul combină avantajele de scară mică și mare, și, în același timp si pentru că statele federale din afara UE rămân la această formă organizațională, în ciuda crizei – de exemplu: Australia, Brazilia, Canada, India, Statele Unite și Elveția. Pe de altă parte, observăm că statele unitare tind spre federalizare sau regionalizare, ceea ce înseamnă că modelul organizațional al federalizării are o anumită atracție.

Accept cu entuziasm oferta ta de a scrie împreună pe această temă, pentru că sunt de acord cu aserțiunea ta referitoare la faptul că actualul sistem de operare al Uniunii Europene dezintegrează tot mai mult Uniunea. După 3 ani de improvizații politice, ca răspuns la criza politică și la cea economică, este timpul să facem acest lucru public. O Federație Europeană ar fi reacția potrivită pentru a ține pasul cu evoluțiile din Europa și din restul lumii. M-ai învățat că orice politică efectivă trebuie să înceapă de la bază, în cadrul societății. De la acel concept de bază, noi trebuie, desigur, să începem să ne formăm opinia asupra situației europene, cu privire la reorganizarea instițiilor europene și cu privire la ce trebuie făcut pentru a atinge acest obiectiv.

Inițial, este important să privim în urmă, deoarece cunoștințele istorice ne ajută să înțelegem ceea ce se întâmplă în prezent și să estimăm corect viitorul. Sunt de acord cu tine că suveranitatea de forma păcii de la Westphalia este un subiect al trecutului de peste jumătate de secol. Eu prefer să folosesc termenul de “independență” în relațiile interstatale, deoarece se referă la dimensiunea externă a guvernanței. Statele nu mai sunt, într-adevăr, independente. Mai mult ca niciodată, ele sunt interdependente din punct de vedere economic ca urmare a exploziei comerțului internațional, condus de companiile multinaționale. Statele s-au legat între ele din punct de vedere politic prin multe reguli internaționale, în special prin acordurile și tratatele internaționale, incluzând puterea de a impune executarea a ceea ce a fost convenit cândva.

Sunt de acord cu ceea ce ai afirmat concis mai devreme. Suveranitatea sau puterea de decizie internă la cel mai înalt nivel a fost din ce în ce mai limitată de factorii externi la care au contribuit ei înșiși. Lumea a devenit un sat. În ciuda schimbărilor globale, începând cu 1945 și continuând în ritm alert, unele state rămân cu încăpățânare la structurile existente și la agenda lor națională, în timp ce altele își doresc să obțină independență în sine.

Globalizarea a continuat, într-adevăr, prin înființarea unor instituții internaționale permanente între state. Tratatele de instituire le-au conferit acestor organizații internaționale o autonomie funcțională, cu privire la elaborarea și implementarea politică, dar, rarerori au avut vreo influență asupra alegerii politicii. Puterea de luare a deciziilor a statelor conduse de Tratate aparține exclusiv sau predominant părților constituente ale organizației, adică statelor. Acest lucru reprezintă o Confederație de State.

Indiferent de dimensiunea puterii autonome de luare a deciziilor, cele mai multe organizații internaționale sunt, din punctul de vedere al temeiului juridic și din punct de vedere instituțional, Confederații, chiar dacă nu sunt denumite așa. Un tratat este baza unei confederații, ceea ce implică faptul că orice stat menbru poate, în mod unilateral anula acest contract internațional (si poate părăsi confederația) și că statele membre pot schimba Tratatul fondator al Confederației doar prin vot unanim, fără a fi necesară aprobarea unei instituții confederale. Acest lucru dovedește că suveranitatea sau puterea finală de luare a deciziilor revine exclusiv membrilor Confederației.

În cadul unei Federații nu se întâmplă așa. Într-o organizație federală suveranitatea revine atât întregului (guvernului federal) cât și parților (guvernele statelor membre, entitățile federale ale statelor membre): suveranitatea este atât divizată cât și partajată. Mai mult decât atât, Pactul dintre state (latină: ‘foedus’ din care cuvântul ‘federație’ este derivat), prevede că o Constituție sau oricum ar fi numit acest temei politic și juridic, poate fi modificat doar cu acordul tuturor părților constituente. Acest lucru se aplică, de exemplu, la redistribuirea puterilor, la aderarea unui nou stat membru sau la plecarea unui stat membru. Da, trebuie să explicăm mai târziu complexitatea acestor aspecte instituționale și legale ale federalismului.

Acum vreau sa revin la criza actuală care, sunt de acord, s-a strecurat în instutțiile europene începând cu 1992. Acest lucru a avut loc în mod tragic în același timp în care națiunile din Europa Centrală și de Est au devenit părți ale Uniunii. Poate ar trebui să tragem concluzia că Federația Europană ar trebui să fi existat deja în acel moment, oferind un sentiment național ce a fost suprimat de zeci de ani cu economii subdezvoltate. Dacă Federația ar fi existat atunci, ar fi avut posibilitatea să decidă, din toată inima, dacă să devină sau nu membri ai acesteia. Aprofundarea Uniunii la momentul acela prin decizia de a o mări, a fost o opțiune politică. Cu toate acestea, s-a ales altceva, ce a avut efectele dăunătoare pe care le cunoaștem acum.

Trebuie să învățăm din trecut, dar să nu acceptăm consecințele și nici să nu ne lăsăm trași în jos. Trebuie să luptăm împotriva acestei crize interguvernamentale a Europei. Punctul culminant tragic al acestei crize este infatuarea a 4 dintre președinți, unul peste celalalt. Acest mod disfuncțional de luare a deciziilor este o organizație complexă și extinsă, ca și Uniunea Europeană. Sistemul interguvernamental de luare a deciziilor nu poate fi eficient într-un grup de 27 State care sunt atât de diferite, nu numai în situația actuală, cât și din punct de vedere al istoriei, care sunt atat de ambițioase, de exemplu în ceea ce priveste crearea monedei Euro.

Vorbind despre funcționalism sau disfuncționalism: evoluția actualei UE a fost lansată de ‘funcționalism’ ca o tehnică de ‘integrare’, făcând referire la mai multă unitate în detrimetrul difersității. Prin aceasta vreau să spun că tratatele europene permit sau chiar sugerează, de la început, că orice acțiune a unei instituții europene cu efect integral sau scop integral, este legală, chiar daca această acțiune intervine cu politicile și reglementările statelor membre.

Cu alte cuvinte, orice acțiune supranațională în direcția integrării este, de obicei, permisă. Acest lucru se întâmplă deoarece continuă să nu existe diviziuni strict delimitate ale competențelor între Uniune și statele membre, deși distribuția nu mai este atât de vagă precum obișnuia să fie. Curtea de Justiție a contribuit la extinderea, și uneori chiar la deturnarea de putere exercitată de Comunitatea Europeană, acum Uniunea Europeană – cu efectul simptomatic al regulilor exagerate ale Eurpei în mai multe domenii la nivel microeconomic, care frustrează cetățenii și întreprinderile din ce în ce mai mult.

Astfel, integrarea europeană a primit, în rândul populațiilor statelor membre, mai mult sensul de fuziune al diferitelor aspecte ale vieții într-o uniformitate complet impusă și centralizată. Acest aspect a creat în rândul populației impresia că își pierd identitatea națională și regională și impresia unei participări democratice prea distantă. Tratatul de la Lisabona a restrâns oarecum acest așa numit funcționalism și astfel, abia a demarcat transferul puterii spre Uniunea Europeană, dar nu a anulat-o în întregime.

Cred că această paradigmă teologică a tratatelor europene a inițiat euro-scepticismul în cadrul instituțiilor, acest lucru observându-se în incapacitatea politică a Uniunii Europene și în extinderea zonelor de deranjamente între statele membre. Prin urmare, a devenit chiar mai ușpr pentru politicienii naționali să prezinte Uniunea Europeană ca pe o amenințare la adresa societăților lor, chiar dacă ei înșiși au contribuit la acest efect al procesului de decizie european. Aparent, sistemul interguvernamental, dacă nu hibrid, de luare al deciziilor în interiorul Uniunii duce la schizofrenie în cazul unor factori de decizie din statele membre – drept urmare aceștia trec de la un incendiu puternic la altul, de fiecare dată pentru o alinare de scurtă perioadă de timp, dar fără o soluție finală.

Consider că o Europă Federală este vitală – în interesul locuitorilor ei, asociațiilor, companiilor, guvernelor naționale și instituțiilor europene. O federație nu este în mod cert același lucru cu ‘integrarea’, așa cum am evidențiat mai sus. Integrarea evocă imaginea unui amestec care absoarbe în totalitate componentele sale. O federație, pe de cealaltă parte, lasă părțile intacte și creează o legătură între ele, creând astfel un nou element cu propriile lui caracteristici. Acesta este motivul principal pentru care trebuie să ne opunem apelului repetat al politicienilor care susțin integrarea politică din ce în ce mai adâncă, de vreme ce acest lucru transformă acest interguvernamentalism impur într-unul și mai tulbure.

‘Integrarea’ este, de obicei, un cuvânt simpatic, dar nu și în acest context. Protejarea individualității autonome a părților constituente într-o cooperare de dorit nu poate fi realizată prin intermediul interguvernamentalismului, ci exclusiv prin federalism.

La sfârșitul acestei lucrări există optimism. În Lucrarea 0 am afirmat că politicienii europeni par a ignora cuvântul cu F. Ei bine, vești bune. Ziarul flamand De Tijd din 4 august 2012 a publicat câteva declarații ale lui Michel Bernier, comisarul european pentru piața internă. Titlul acestui articol este: “Va fi Europa o Federație sau nu.” În caz contrar, potrivit acestuia, proiectul actual nu mai are niciun viitor.

Barnier declară că ar trebui chiar să existe un termen limită până când acest lucru ar trebui să se întâmple. În opinia sa, transformarea într-o astfel de federație ar trebui finalizată până în 2016. Federația trebuie, conform lui Barner, să aibă cel puțin o guvernanță economică comună, cu un buget unic, o uniune bancară și o politică industrială, cu un singur Ministru de Finanțe și un președinte al Uniunii, inițial numit de către Parlamentul European și ulterior numit de toți europenii. O afirmație asemănătoare, dar mai modestă și fără explicații a venit din partea șefilor de guverne a 4 mari state membre: Hollande, Merkel, Monti și Rajoy, după întâlnirea lor din 21 iunie 2012 privint Pactul de Creștere pentru Europa. În declarația lor comună, aceștia vorbesc despre un ‘progres politic’ și chiar despre .. ‘un salt federal’. Este subiectul tabu în sfârșit distrus?

Probabil, vom vedea aici, pentru prima dată, că politicienii de top, din mijlocul centrului european de putere, îndrăznesc să afirme cu tărie (a se vedea, de exemplu, rapoartele ziarului francez Libération) că Uniunea Europeană trebuie să se transfprme într-un fel de Federație de State. Dacă această afirmație îndrăzneață poate fi împărtășită și susținută de alți politicieni de top, atunci putem anticipa multă distracție la alegerile pentru Parlamentul European din 2014.

 opresc aici – pentru moment – cu explicațiile despre bazele federalismului. Într-o lucrare ulterioară voi elabora pe faptul că în aproape fiecare Federație acest model este folosit diferit, în timp ce se aplică mereu același principiu de bază: un acord reciproc între cetățenii tuturor statelor Federației, precum și suveranitate individuală pentru fiecare stat pe cele două nivele de guvernare.