Nr. 6 – Klinkers, August 2012

Declarațiile ferme ale lui Tombeur în Articolul Nr. 5 oferă lui Klinkers motive să cerceteze mai adânc în esența conceptului de "federație". În mai mult de patru paragrafe acesta îi pune întrebări lui Tombeur. În primul paragraf el investighează, dacă Lucrările nr. 4 și 5 exprimă opiniile personale ale lui Tombeur sau dacă acestea sunt generalități acceptate de experții din acest domeniu. În al doilea paragraf Klinkers întreabă cât de departe putem urmări această gândire în termenii unei organizații federale. Este un fenomen relativ nou sau originile sale au fost găsite cu secole în urmă? Al treilea paragraf pune accentul pe un subiect care ar trebui să fie discutat mai târziu, și anume poziția Regatului Unit într-o Europă federală: ar fi Marea Britanie, la fel cum este cazul în sistemul interguvernamental actual, un element separat în cadrul unei Federației Europene? În al patrulea paragraf el se confruntă cu întrebarea de unde va apărea forța morice în scopul transformării interguvernamentalismului disfuncțional al Uniunii Europene într-un sistem federal.

Stimate Tombeur, în acest articol îți ridic o serie de întrebari. Pentru o aluzie ușoară la acestea le-am atribuit câte o literă.

Paragraful A
În Articolele nr. 4 și 5 ai descris cu acuratețe ceea ce este o federație. Și, de asemenea, ceea ce nu este. Câteva concepții greșite despre esența unei forme federale de guvernare sunt spulberate. Dar rămân câteva întrebări:

  1. Aceasta este opinia dumneavoastră pe care o susțineți întru a fi dezbătută și contestată de alții? Sau este, ceea ce ați defini precum proprietățile caracteristice ale unui sistem federal, pentru a fi luate în considerare de către teoria stiințifică?
  2. Clarificând ceea ce este o organizație federală nu înseamnă neapărat că acesta este, prin definiție, cea mai bună formă de cooperare guvernamentală pentru Uniunea Europeană. Cu alte cuvinte: de ce ar trebui cetățenii europeni să opteze în masă pentru o Federație? Care sunt avantajele peste actualul sistem interguvernamental de luare a deciziilor? Și poate o Federația Europeană să nu aibă dezavantaje? Dacă este așa, ar trebui să fim sinceri cu privire la asta.
  3. Vorbim despre o organizație federală, nu despre un guvern federal. Am întrebat la începutul documentului Nr. 2, pentru a clarifica de ce nu ar trebui să se folosească termenii de guvern federal sau de stat federal, ci mai degrabă termenul de "organizație federală".

Acum să trecem la următoarele.

Paragraful B

În primul rând, să revenim la Johannes Althusius, citat de mine în Articolul nr. 2 și amintit de dumneavoastră în Articolul nr. 5. Dumneavostră îl priviți mai mult sau mai puțin ca fondator al gândirii în termeni federali. Dar, în cazul în care cititorii interesați doresc să știe mai multe despre acest scriitor, atunci ei vor găsi pe Wikipedia, că Althusius este văzut precum fondator al confederalismului. De aceea, am întrebat în Articolul nr. 2 dacă părerea dumneavoastră despre Althusius ca fiind fondator al federalismului este împărtășită și de alții.

Conform Wikipedia, nu pare a fi împărtășită. În mod indirect ați răspuns la acest lucru în primul paragraf al Articolul nr. 5, deși ințial nu am înțeles semnificația. Ați spus: numele specific al actului nu este important. Mai degrabă, importante sunt angajamentele exprimate în act.

Concepte precum "Act", "Pact", "Acord", "Tratat", "Constituția", nu sunt - în opinia dumneavoastră - esențiale pentru caracterizarea unei organizații ca o formă confederală sau federală. Singurul lucru care contează este ceea ce a fost convenit - nu cum este etichetat. Deduc, prin urmare, că descrierea lui Althusius despre statul dorit conține atât de multe caracteristici pe care dumneavoastră le considerați ale unui model federal, deși Wikipedia spune exact contrariul. Sunteți de acord? Dacă este așa, atunci cineva ar trebui să adapteze textul relevant din Wikipedia.

Paragraful C

Am o altă nelămurire. În Articolul nr. 5 ați afirmat că este o caracteristică esențială a unui context federal ca fiecare guvern (la nivel federal și de asemenea nivelul statelor federale sau membre) să fie egal în suveranitate și că toate guvernele din ambele nivele să fie legate prin solidaritate reciprocă. De exemplu, ați menționat Québec. Chiar dacă există o mișcare puternică de a se separa de Federația Canadiană, Québec nu primește niciun statut separat. Cu alte cuvinte: esența acestui aspect este că niciuna dintre părțile unei Federații nu are dreptul unilateral de a părăsi Federația chiar dacă dorește să o facă. Părăsirea Federației este permisă numai dacă toate părțile -atât partea Federală cât și statele membre - sunt de acord.

Ce părere aveți despre secesiunea Federației Americană a unui grup de state în 1861? Inclusiv Texas. După bătălia de la Alamo, din 1836 Texas a câștigat independența față de Mexic, cu Sam Houston ca prim președinte. În 1845 Texas - cel mai mare stat după Alaska și al doilea din punct de vedere al populației – s-a alăturat Federației ca al 28-lea stat. De ce doar în 1845? Statele din nord au fost împotriva aderării, pentru că Texas era pro-sclavie. Pentru a include Texasul, important din punct de vedere economic și teritorial, în Federație, legea federală, care a recunoscut Texas ca parte a Federației, i-a permis acestuia (și altor state aflate la sud de râul Ohio), continuarea practicilor de sclavie. După ce Abraham Lincoln a fost ales președinte al Federației, șapte state au ieșit și au format, în februarie 1861, "Statele Confederate ale Americii", cu Jefferson Davis ca prim președinte și cu o Constituție care garanta continuarea sclaviei.

Deși Lincoln – nu încă la putere în acea vreme - nu a fost cunoscut ca fiind radical, poziția sa împotriva sclaviei era suficientă pentru ca acele state din sud să părăsească Federația. Pavel Brill descrie în “1600 Pennsylvania Avenue" cum Lincoln, în 1858, într-o dezbatere ascuțită cu un alt candidat la președinție, Stephen Douglas, se profila precum "abolitor": el a vrut să scape de sclavie. Acest lucru l-a făcut o persoană ingrată în statele din sud. Când au aflat că Lincoln va fi președinte, au părăsit unilateral Federația.

Președintele James Buchanan, încă la putere la vremea respectivă, a făcut clar faptul că statele din sud au acționat (cu secesiunea lor) în încălcarea Constituției, dar a acceptat noua situație ca pe un fapt politic pe care el nu l-ar fi putut schimba sau l-ar fi schimbat. În cartea sa "All Presidents. From George Washington to Barack Obama" Frans Verhagen explică faptul că aceste situații – conform tuturor istoricilor politici ai Statelor Unite ale Americii – il descriu pe președintele Buchanan, ca fiind cel mai rău dintre cei patruzeci și patru de președinți ai Americii. El a fost urmat de președintele care este în general considerat de către experți a fi pe poziția numărul 1: Abraham Lincoln. Lincoln - conform Verhagen – s-a opus în mod personal sclaviei, dar nu a văzut nicio posibilitate constituțională de a o interzice. El a vrut să reducă sclavia în statele din sud, presupunând că această situație ar dispărea în cele din urmă.

În discursul său inaugural, din martie 1861, Lincoln a declarat că, Constituția nu permite separarea de Uniune. El a fost pregătit pentru a permite continuarea sclaviei în sud, dar nu secesiunea de Uniune. Integritatea Uniunii era mai presus de orice altceva. Abia în luna septembrie 1862 s-a opus complet sclaviei. Din lovitura de deschidere, din aprilie 1861, războiul civil a câștigat caracterul de conservare a Uniunii Federale și în acest context, emanciparea sclavilor. A fost o combinație de moralitate juridică și umană, în cele din urmă ducând la o victorie a nordului în 1865. Și apoi, în decembrie 1865, cel de-al treisprezecelea amendament al Constituției Federale a stabilit o interdicție constituțională asupra sclaviei. După o perioadă cunoscută sub numele de Reconstrucție, Texas a reapărut în Federație în 1874.

Întrebarea la care ar trebui să răspundem în cadrul unei caracterizări corecte a unui sistem federal este: ce a dat Texasului și celorlalte state, dreptul de a părăsi în mod unilateral Federația? Au trebuit acestea să stipuleze, la momentul intrării în Federație un statut specific , pentru a își justifica secesiunea din 1861?

În informațiile disponibile, nu am putut găsi un răspuns la această întrebare. Dar ar trebui să rezolvăm această problemă. Pentru a fi cât mai clar posibil, repet problema mea într-un alt mod:

  •  Esențial pentru o organizație federală este că niciun stat nu poate părăsi Federația în mod unilateral.
  • Cu toate acestea, Texas, a făcut acest lucru în 1861, și chiar și multe alte state parte a Statelelor Unite ale Americii.
  • Mai târziu, au reintrat în Federației.
  • Acest lucru conduce la întrebări precum:

o Ar fi imaginabil ca Texas să-și fi câștigat dreptul - în momentul aderării la Federație, în 1845 - de a părăsi Federația în 1861 în mod unilateral? Și celelalte state la fel?
o Dacă da, cum poate fi acest lucru compatibil cu ceea ce a fost spus mai sus, și anume că nici un stat membru nu este autorizat să părăsească Federația în mod unilateral?

Dacă nu avem un răspuns la aceste întrebări, apare o altă întrebare: trebuie să presupunem că, în acest stadiu incipient de evoluție a modelului federal, în jurul anului 1850, retragerea unilaterală a unui stat a fost acceptată? Și că aceasta nu a devenit decât mai târziu o caracteristică unică a gândirii federale?

Faptul că aș dori să știu dacă o retragere non-unilaterală ar trebui să fie privită precum un element unic al unei Federației are de a face cu întrebarea legată de ce va face Regatul Unit, în cazul în care restul Uniunii Europene ar crea o Federație. Imaginați-vă că Texas ar fi primit un statut special, cu dreptul de a lua decizia de a ieși din Federație. Considerând acest element ca fiind opțional, atunci aceasta ar putea fi singura oportunitate pentru Regatul Unit de a participa la o Europă federală: aderarea la Federația Europeană, în condițiile în care s-ar putea ieși pe propria autoritate, cu riscul ca și alte state să invoce un astfel de drept. Aș dori să aud părerea dumneavoastră despre aceasta.

Paragraful D

În acest paragraf, aș dori să vorbesc despre sursa, sufletul, forța motrice care vor conduce la o Federație. Acestea par similare cu întrebările puse la punctul A, însă acolo m-am ocupat în mod special de lucruri simple și argumente care pledează sau denunță o formă de guvernare federală. În acest paragraf am căutat steaua după care ne ghidăm și pe care o urmăm în vederea unei Uniuni Federale.

Citind Articolele Federaliste, "steaua" pe care au urmat-o a fost luminoasă și clară: libertatea. Libertatea sub două aspecte: a fi liber față de o țară dominantă, în acest caz, în Regatul Unit, și, mai presus de toate, a fi liber față de un monarh. Accentul pus pe libertate a continuat să fie un factor obligatoriu în timpul anilor de dominație engleză. Protejarea acestei libertăți domina toate aspectele politice și teoretice la acel moment. Numai în cazul în care cineva înțelege această dorință de libertate, poate înțelege de ce Hamilton, Madison și Jay au pus un astfel accent incredibil pe importanța republicii. Pentru ei, constituția federală a fost sinonimă cu gândirea impunătoare a oamenilor și nu a monarhiei ereditare. Prin urmare, este de înțeles faptul că asocierea libertate - constituția federală - republică a fost populară printre nouă dintre cele treisprezece state cărora le-a fost prezentat pentru alegere pentru un sistem federal. Apoi, celelalte patru le-au urmat. Până la urmă, majoritatea locuitorilor lor, sau părinții lor, au fugit în America din cauza despotismului religios. Constituția republicană propusă, pe baza idealurilor poporului, a promis libertate.

Un detaliu particular: autorii Articolelor Federaliste fac în mod continuu distincție între democrație și republică. Pe prima o resping, iar pe cea de-a doua o acceptă. Este nevoie de un timp pentru ca un democrat al secolului 21 să înțeleagă acest lucru. La acea vreme, 1787, conceptul de "democrație", a fost asociat cu suveranitate pur populară, cu dreptul fiecărui cetățean de a participa la luarea deciziilor. Acest lucru ar putea fi organizat numai în comunități foarte mici, conform spuselor autorilor. Asta nu a fost posibil pentru o uniune de mărimea Statelor Unite. Acesta este motivul pentru care au ales o formă republicană. În terminologia noastră actuală este nimic altceva decât democrație reprezentativă.

Ei bine, libertatea a fost forța determinantă a creării Federației Americane: piesele centrifuge au căutat coerență și solidaritate într-un punct centripet. Deci, cum stau lucrurile în Europa în acest moment? Avem în comun cu America secolului 18 caracterul centripet. Suspinând și înclinându-se, cazând și ridicându-se, cele 27 de state din Europa încearcă să organizeze un punct central comun, cu toate acestea, fără a păși spre un guvern federal real. De ce acest lucru pare a fi atât de dificil? Pentru că noi, în Europa, nu avem că nevoia de libertate? Lipsește un "foc sacru", ca forță motrice în direcția hotărâtă și convingătoare politic de luare a deciziilor? Așa este. Niciun foc, nicio sursă de energie, nicio putere, nicio direcție?

Desigur, nu trebuie să uităm că a existat cu siguranță o forță determinantă, la început, pentru a alege o Uniune Europeană: dorința de a nu mai vedea niciodată un război în Europa. Poate ar trebui să ne întoarcem chiar mai departe decât cele două războaie mondiale ale secolului trecut. În cartea sa incredibil de detaliată "Belgium, a history without a country", Rolf Falter descrie nouăsprezece secole de violență, omor, viol, exploatare și teroare în Europa, concentrându-se pe acea parte din Europa care o cunoastem acum ca Belgia și Țările de Jos . Spre deosebire de America de Nord, avem o istorie de violență structurală condusă de către guvern. Să fie o sursă a simțului comun european? Se pare că nu. Cel puțin nu în zona Europei, unde se află puterea. Prosperitatea noastră crescută, căreia i se adaugă absența îndelungată a oricărei forme de luptă armată din Europa - lăsând la o parte razboiul din Balcani - au diluat gândirea din punct de vedere al "Avem nevoie de o Uniune Europeană pentru a evita războiul acasă!".

În prezent nu există un ideal care poate acționa ca un motor pentru o formă de guvernare federală convingătoare politic și larg acceptată. Mai rău chiar: pașii mici, cu care nu avansăm niciodată, având în vedere declarațiile prudente ale liderilor europeni în direcția unei "integrări" mai politice, sunt derivați din criza economică. Derivați din ceva destul de trist, deci. O sursă negativă. Singurul "pozitiv" este în expresia "Nu irosi o criză bună". Dar, dacă acest tip de cinism trebuie să fie baza de luare a deciziilor pentru a ne oferi o federație europeană, atunci îndoielile încep a își face simtită prezența.

De aceea iți adresez cea mai crucială întrebare: americanii au avut "libertatea", care ar putea fi forța determinantă pentru "Bruxelles", care îi va încuraja pe europeni să se ridice deasupra îngustelor lor interese naționaliste, în scopul de îi conduce în mod hotărât și convingător la construcția unei Europe federale?