Nr. 7 – Tombeur, August 2012

Tombeur raspunde în detaliu la 3 intrebari adresate de Klinkers în Articolul nr. 6, paragraful A. În primul rând, descrierea despre esența unei Federații este parerea personală a lui Tombeur sau este doctrina predominantă? În al doilea rând, pe ce bază ar putea fi argumentat în mod convingator ca o organizație federală ar fi cea mai bună formă de cooperare administrativă pentru Uniunea Europeană? În al treilea rând, de ce preferă Tombeur termenul de 'organizatie federală' și nu pe cel de 'guvern federal'?

Re: Articolul nr. 6, Paragraful A

În Articolul nr. 6 ai pus în discuție câteva întrebări dificile. Voi răspunde la ele doar pentru satisfacția ta, dar trebuie să judeci după cum dorești. În acest Articol mă voi ocupa de întrebările de la paragraful A. Paragrafele B și C vor fi discutate în Articolul nr. 8, iar întrebările de la paragraful D vor primi răspuns în Articolul nr. 9.

Pentru a le aminti, repet esența a trei dintre întrebările tale din Articolul nr 6, paragraful A:

  1. Este descrierea despre esența unei Federații părerea mea personală, care va putea fi criticată deschis de alții sau aceasta este doar doctrina predominantă?
  2. Cum s-ar putea argumenta în mod convingător că o organizație federală ar fi cea mai bună formă de cooperare administrativă pentru Uniunea Europeană?
  3. De ce prefer eu să discut mai de o organizație federală, decât despre o formă federală de guvernământ?

Re 1. Definiția mea despre federalism ca un model organizațional este coaxială cu doctrina predominantă. Publicațiile recente ale unor autori precum Daniel Elazar, Preston King și William Riker au confirmat esența modelului. Federalismul necesită doar 1) un grad de autonomie pentru întreaga organizație (guvernului federal) și o autonomie funcțională separată pentru fiecare parte constituentă (administrațiile federale sau statele membre); 2) un fel de cooperare internă sau participare în cadrul Federației, pe picior egal – guvernele statelor membre trebuie să comunice între ele și 3) o supraviețuire autonomă în unanimitate garantată a întregii organizații și a părților sale cu autonomiile lor.

A treia caracteristică presupune că organizația internă a Federației nu poate fi schimbată în mod unilateral – nici de guvernul federal nici de (unul dintre) guvernele statelor membre ale Federației (membrii federali). Toate guvernele trebuie să fie de acord cu orice modificare a organizației federale, chiar dacă este cu privire la, de exemplu, divizarea puterii între ambele nivele ale guvernelor, sau la fuziunea sau retragerea unui stat membru, sau la alăturarea unui nou stat. Așadar, Federațiile pot fi foarte diferite, așa cum am afirmat mai devreme. Fiecare Federație poate avea caracteristici specifice în ceea ce privește structura și/sau procedurile. Totuși, cele 3 condiții esențiale menționate anterior trebuie să fie întotdeauna îndeplinite pentru a se putea discuta despre o Federație.

Re 2. Care sunt avantajele unei organizații federale ale Europei pe care actualul sistem de luare a deciziilor interguvernamental nu le oferă? În corespondența noastră doresc să mă limitez la 2 exemple. Destinația devine în mod automat o Federație când observam consecințe 1) ale unui Guvern al Europei centralizat și 2) întoarcerea monopolului puterii către statele individuale în cadrul teritoriului propriu, temperat doar de tratate anulabile în mod unilateral pe care statele le încheie intre ele.

Veți ajunge imediat la concluzia c aceste modele, amândouă, vor fi catastrofale pentru Europa. Prima opțiune va duce la un dezastru sub forma unei lipse de legitimitate, nedreptate, nesiguranța, instabilitate și declin economic. A doua opțiune va prejudicia Europa din exterior.

Un guvern centralizat de elaborare a politicilor pentru toți europenii – fără influenta statelor membre – nu ar fi eficient. Nu ar lua în considerare diversitatea opiniilor despre viață în Europa. Nu va lua în considerare nici macar diversitatea valorilor cu privire la reglementările europene. Acesta se poate aplica cu privire la legile în relațiile sociale (aspectul orizontal) precum și la relațiile între reglementări și putere. Cel din urmă – cu alte cuvinte – se referă la felul în care agenții puterii au legătură cu statul de drept (aspect vertical). Acest lucru este demonstrat prin compararea sistemului legal britanic cu sistemele continentale, așa cum provin din legile napoleoniene. Din acest motiv, guvernul centralizat nu ar fi eficient, din cauza atâtor limbi diferite care ar trebui folosite de acel guvern european monopolistic pentru orice măsură politică. Peste toate, normele democratice implică principiul că limba unui guvern este echivalentă cu limba oamenilor – nemaivorbind despre atitudinea vechilor națiuni cu privire la un astfel de monopol. Olanda, Franța, Polonia, Marea Britanie și alte state s-ar opune cu hotărâre unui monopol guvernamental european centralizat. Istoria ne arată că nu va dura mult până la apariția revoltelor împotriva unui asemenea monopol. Imperiile nu sunt sustenabile. Imperiile sunt state care sunt guvernate central, de o putere centrală, împotriva dorinței a diverse persoane. Astfel, Europa ar dispărea, mai devreme sau mai târziu.

Cealaltă extremă, eliminarea fiecărei structuri europene de luare a deciziilor, chiar și a formei interguvernamentale, cu scopul de a întrebuința elaborarea politicilor fiecărui stat în parte, ar fi în zadar, împotriva procesului de globalizare așa cum a fost descris de tine în articolul nr. 1. Această evoluție s-a accentuat în Europa din 1945, odată cu reacția comunității internaționale la naționalismul statelor, sursa atâtor probleme. Istoria emoțională nerezolvată a războiului – unele state încearcă să o suprime, însă fără succes deoarece aceasta continuă să reapară – nu ar trebui să pună problema repetării acestei perioade extrem de tristă prin permiterea statelor individuale europene să se bucure din nou de naționalism. Având in vedere creșterea globalizării politice, economice și juridice, statele europene nu ar face altceva decât să se prejudicieze pe ele înseși prin eliminarea tuturor formelor de guvernare comună. Lumea a devenit multipolară în mai multe aspecte. Marile țări din Est și Sud continuă să se dezvolte și doresc să joace un rol pe scena mondială, includem aici Brazilia, China, India, Rusia, Turcia și Africa de Sud (Grupul BRICST). Statele europene individuale sunt incapabile să ofere o echilibrare a puterii efective împotriva a astfel de provocări. Considerându-le în mod individual, acestea sunt slabe din punct de vedere economic și duc lipsă de capital – chiar și cele 5 cele mai mari țări europene, așa cum s-a evidențiat clar din 2008.

Atunci, de ce să votăm pentru o Europă Federală?

Într-un sens general, acest lucru ar avea un avantaj democratic. O Federație într-adevăr eficientă nu are un monopol al puterii. Acest lucru e crucial: fără împărțirea puterii sistemului atât pe vertical cât și pe orizontal și fără un transfer violent de putere, nu ar mai exista Federația. O Federație are mai multe centre de putere, deoarece există guvernele statelor, plus centrul federal al întregului. Toate acestea își creează propriile regulamente și au propriile politici execuționale. Atâta timp cât nu există exercitarea puterii pe ambele nivele de guvernare într-un stat numit Federație, Federația există doar pe hârtie. Câteva state din afara Europei se autointitulează Federații, dar dacă analizezi modul în care funcționează, vei observa doar un centru de putere. Acestea sunt Federații doar cu numele. Puteți numi un animal broască, dar dacă nu cârâie, sare și înoată, atunci nu este o broască.

Prin definiție, o Federație implică un nivel de guvernare mai apropiat de cetățeni decât statele cu sistem de guvernare central. Acest lucru îmbunătățește abilitatea reactivă a consiliului de administrație: cu cât este mai mică distanța între procesul de luare a deciziilor și executarea acestora, cu atât mai mari șansele de a avea o abordare rapidă și eficientă față de provocările politice.

Cercetările indică faptul că cetățenii încredințează mai ușor problemele lor regionale și locale reprezentanților non-naționali decât reprezentanților dintr-un centru politic la distanță. Federalismul indică incontestabil o situație win-win atât pentru statele membre individuale cât și pentru întreg. Ludolph Hugo și Montesquieu au declarat cu secole în urmă: împreună, într-o Federație, statele membre sunt mai puternice decât fiecare stat separat; Federația garantează statelor membre independență, așa cum s-a stabilit în Constituție. Statele care pretind identitatea lor specifică în timp ce sunt guvernamental responsabili de diferențele de limbă, religie, cultură, structură economică ș.a.m.d., își salvează autonomia. În același timp acestea se comportă ca un întreg, combinând mijloacele lor financiale și alte măsuri, permițând întregului exercitarea anumitor puteri (suveranitate), cu scopul de a le face mai puternice în proiectele lor cumune și împotriva altor State.

Astfel, Federațiile creează o situație cu câștiguri de ambele părți. Cumulează unitatea mult dorită cu diversitatea garantată. Guvernarea federală este creată pentru a atinge eficiența guvernamentală și o performanță eficientă pe o scală mai largă prin “solidaritatea” statelor membre. Statele membre rămân complet intacte, cu identitățile lor mult apreciate. O Federație oferă o soluție structurală pentru atacarea – prin cooperare – a provocărilor, amenințărilor sau conflictelor dintre statele federale și intre acestea și terți. Protejează, de asemenea, și identitatea lor. Există și un al treilea avantaj în optarea pentru o formă federală de guvernare: modul în care statele membre ale unei Federații dezvoltă o concurență mutuală într-un sens pozitiv. Acest lucru rezultă din cele 3 caracteristici ale unei obligațiuni federale: 1) egalitatea suverană și instrumentele care mențin egalitatea, 2) faptul că se întâlnesc la nivel federal și 3) cooperarea inevitabilă. Dinamicile guvernamentale sunt îmbunătățite prin structura competitivă a autonomiilor statelor membre: guvernul unui stat operează mult mai eficient și rapid decât alte reușite în termeni de mijloace și prestigiu. Acest lucru nu se aplică decât parametrilor economici ci și creativității de rezolvare a problemelor în alte domenii ale elaborării politicilor,  cum ar fi educația, bunăstarea și securitatea. Un stat cu un guvern central nu poate oferi atâtea șanse schimbului de cunoștințe și experiență, proceselor de învățare și comparațiilor, pentru că organismul de conducere central deține monopolul puterii și asta ucide inițiativa și diversitatea.

O structură federală nu are și dezavantaje? Desigur că are.

Într-un stat central, este ușor pentru cetățeni șă discerne care este instuția sau administratorul care are dreptul de a reglementa și de a executa reglementările și, astfel, responsabil pentru o anumită măsură luată. O dictatură este cea mai clară formă de guvernare, dar și una care, ar trebui, în mod evident, evitată. Într-o Federație lucrurile sunt mult mai complicate, deoarece reglementările sunt mai diverse datorită faptului că guvernarea este împărțită între statele membre și organizație. Într-o Federație statutul juridic al cetățenilor diferă în funcție de statul membru în care locuiesc sau efectuează acte juridice. Aceștia trebuie să știe diverse siteme juridice și să se ocupe de ele. Cu toate acestea, a fost dovedit prin sondaje de opinie, de exemplu începând cu 1949 în Germania Federală, că majoritatea cetățenilor preferă existența statelor membre în defavoarea unui stat central guvernat.
Faptul că într-o Federație organismele de conducere coexistă îngreunează lucrurile pentru administratori. Acesta este motivul pentru care o federație – spre deosebire de un stat unitar – duce la instituții adiționale pentru a face organizațiile federale să funcționeze eficient. Există, de exemplu, o nevoie pentru instituții specifice care să reglementeze cooperarea reciprocă de elaborare a politicilor, precum și de rezolvare a conflictelor: intrumente cum ar fi acordurile formale de cooperare, comitetele ministeriale pentru consultare reciprocă, instanțele judecătorești. Aceste organe de conducere care acționează în paralel necesită consultate înainte și după luarea deciziilor, fapt ce nu este necesar într-un stat cu sistem de guvernare central. Nevoie de cooperare este inevitabila consecință a diversității centrelor de putere: mai multe centre de putere decât este cazul într-un stat unitar, cu dezavantaje proprii, de exemplu, un deficit democratic.

Ca urmare a diversității centrelor de putere, este dificil uneori să determini cine e responsabil pentru luarea deciziilor. Dar acest lucru nu este specific unei Federații. Compromisurile între și chiar în cadrul organelor de conducere presupun mereu o responsabilitate împărțită a participanților la luarea deciziilor, indiferent de modelul de organizare a conducerii. Multe depind de diferențele dintre societate, sistemul electoral, peisajul politic (indiferent dacă puterea este împărțită printr-o coaliție), și procedurile decizionale. Cu toate acestea în minte, ce concluzii am putea lua pentru Europa? În primul rând, concluziile susținute de situația actuală a Europei. Europa prezintă diversitate lingvistică, socială și democratică, generată de un secol de istorie agitat. Această diversitate nu diferă în niciun fel de cea din zilele noastre. Dimpotrivă, ea este în continuă creștere atât în plan social și politic, cât și intern și extern, alimentat de fenomenele de globalizare și migrație.

Mai mult decât oricând, diversitatea internă a Europei este senzitivă. Acest fapt este dovedit de defederalizarea sau regionalizarea unui număr de țări membre guvernate la nivel central, incluzând aici Belgia, Italia și Spania. Nici Marea Britanie nu scapă din acest trend de scădere: “deevoluarea” este o formă de descentralizare în manifestată prin trecerea mai multei puteri de luare a deciziilor către Irlanda de Nord, Scoția și Țara Galiilor. Nu este aceasta dovada că statele, asa cum le știm noi, state națiune sau altele, nu mai funcționează optim pentru cetățenii lor? În afară de această evoluție instituțională, care este promovată pe plan intern în cadrul statelor oferind o varietate a limbilor, diversitatea este în creștere în toate statele europene prin migrația, atât din cadrul Europei cât și din exterior. Pe plan extern, bunăstarea Europei, influența, stabilitatea și securitatea acesteia sunt amentințate. Factori multipli cauzează aceste amenințări, cum ar fi apariția grupului BRICST, care doresc piețe pentru ei și putere în organizațiile internaționale, incluzând Consiliul de Securitate ONU și Fondul Monetar; mai mult, migrația către Europa și turbulențele în și în jurul Orientului Mijlociu, de exemplu, așa numitul “Arabic Spring”.

Pe de o parte, mozaicul vechi al societăților europene și trecutul ei sumbru previn existența unui organism centralizat de conducere cu un singur centru de putere. Asta nu ar câștiga niciodată vreun fel de sprijin politic. Mai mult decât atât, o asemenea guvernanță nu ar fi efectivă sau eficientă. Pe de altă parte, părțile constituente ale Europei nu vor recâstiga  niciodată controlul independent asupra destinelor lor  - acesta a fost pierdut în 1945 – prin revenirea la intependența sau suveranitatea statelor “après la lettre”. Acest lucru a devenit un mit de vreme ce tipul Westphalian de suveranitate și-a pierdut valoarea pe o perioadă de 60 ani. Statul națiune tipic Westphalian a încetat să existe deoarece coloniile nu vor învia țările care au livrat resurse ieftine și au cumpărat produse industriale de la patria mamă. În plus, mai mult decât oricând, economiile noastre sunt mai puțin stânjenite de distanță: legăturile de transport sunt mai eficiente decât oricând și multe servicii sunt livrate de la o distanță mare. Chiar și produsele agricole și industriale sunt transportate și vândute la nivel mondial. Protecționismul nu este numai dăunător – stârnește contramăsuri din alte țări – este și inutil. Așa cum Guy Verhofstadt afirmă în a 15-a lui prelegere Mandeville, din 2009, la Universitatea Erasmus din Rotterdam (Olanda): “Protecționismul este cu desăvârșire împotriva fiecărei fibre a proiectului European. Împotriva fiecărei logici eurupene. Prosperitatea europeană este construită exact pe șablonul oricărei forme de protecționism. Noi știm din trecut că nu este o soluție pentru criză, ci agravează criza. Acesta a fost cazul Marii Depresiuni. Acesta a fost și cazul Primului Război Mondial. Pe scurt, drumul spre ieșirea din criză nu este mai puțină Europă și mai mult naționalism, ci mai multă Europă și mai puțin protecționism. Europa nu este problema, ci soluția.”

Împărtășesc opinia că o Europă Federală, pe de o parte, va fi capabilă să răspundă provocărilor globale, și, pe de altă parte, va accepta diversitatea internă, mai mult decât în prezent. O Federație nu doar furnizează mai multe avantaje, ci dezavantajele ei sunt în mod evident mai puține decât cele ale actualului sitem interguvernamental. Construcția existentă este pe moarte, așa cum este dovedit în repetate rânduri de numărul din ce în ce mai mare de summituri europene, rezultate din acordul că un alt summit este necesar atât timp cât bursa de valori fluctuează din cauza lipsei oricărei urme de stabilitate, datoriilor ce sunt în creștere și conflictelor dintre statele membre ce continuă să se extindă. Având în vedere această situație, se poate presupune că o organizație federală pentru Europa s-ar potrivi perfect. Un sistem de guvernare autonom pe 2 nivele – unul European și unul al statelor membre – reprezintă singura cale de ieșire din viziunea îngustă cu privire la criza Europei și a celei din cadrul ei. Criza financiară este în continua creștere și instabilitatea economică este în creștere și ea, din cauza faptului că problemele europene sunt sunt atacate nu de întreg, ci de statele membre în mod separat.

Acum, concluziile trebuie luate de instituțiile politice care operează sub steagul european, dar care sunt controlate de sistemul de decizie interguvernamental al Consiliului European.

În viziunea mea, dezavantajele oricărei Federații au devenit irelevante în comparație cu cele ale actualului sistem interguvernamental. Ceea ce UE dovedește în acest moment, este departe de a fi un exemplu bun de guvernare simplă și transparentă. În primul rând, voi analiza procesul de luare a deciziilor și îi voi testa transparența. apoi îi voi testa simplitatea.

În acest moment UE nu poate rezista testului de transparență:

În primul rând, în ordinea de zi a fiecărei națiuni predomină luarea deciziilor europene comune în consiliile formale și informale ale ministerelor naționale. Ai avut dreptate să atragi atenția asupra acestui lucru la începutul conversației noastre.

Ei fac aceste lucruri în timp ce instituțiile ce reprezintă întregul (sau ar trebui să facă asta, voi reveni asupra acestui aspect mai târziu), și anume Parlamentul European (PE) și Comisia Europeană (CE) stau deoparte. Niciunul nu are niciun control asupra Consiliului European al Liderilor Statelor, care determină, prin consens, deciziile politice ale Europei (așa numitele “concluzii”). Liderii Statelor se angajează în mod continuu în trocuri politice. Parlamentul European nu are dreptul de inițiativă în creerea legilor. Acest drept revine Comisiei Europene, care este – așa cum veți ghici – compus in mod interguvernamental: un comisar pentru fiecare stat membru care îi controlează performanța. Aș vrea să îl citez pe Karel Van Miert, fost Eurocomisionar, dintr-un interviu din 2006 în săptămânalul Knack: “Numirea unui comisionar pentru fiecare stat membru creează o structură în care interesele naționale ale celor 25 de state membre joacă un rol puternic. Unii își iau rolul în serios și apără interesul general. Dar alții vin din capitala lor pentru a citi de pe fițuica lor.”

În al doilea rând statele membre participă în mod inegal la procesul de luare a deciziilor în cadrul Consiliului European al liderilor de state. Iar statele membre, mai mici decât Spania, nu participă deloc la reuniunile informale ale membrilor Consiliului European care pregatește ședințele pentru acest Consiliu. Mai degrabă, ele se izbesc ulterior de deciziile luate deja de statele membre mai mari și sunt presate să se conformeze acestora. Acesta este în mod flagrant cazul deciziilor cu privire la zona Euro. Acest lucru îmi amintește de “Directoire” al aproximativ 5 persoane care au guvernat în Franța (1795-1799), ducând la falimentul statului și deschizând calea spre dictatura lui Napoleon. Se poate reflecta asupra acestei situații, nu?

În al treilea rând Consiliile de Miniștri europeni rareori decid cu o majoritate absolută (fiecare stat dispune de un vot), dar invariabil cu o majoritate calificată (un stat membru are un anumit număr de voturi, în concordanță cu ponderea sa demografică și economică); aspecte esențiale precum subiecte fiscale ar trebui decise în unanimitate. Ponderea voturilor sau aplicarea unui veto necesită timp și ca miniștrii naționali să își deschidă agentele naționale.

În al patrulea rând, procesul de luare a deciziilor are loc în spatele ușilor închise, nu într-o dezbatere deschisă în parlamente, deoarece procesul este complet influențat de diplomație si de lobby. Aceeași poveste și cu privire la diversitatea regulilor și procedurilor. Tratatele UE permit prin sisteme de luare a deciziilor diferențiate construcția unei “cooperări consolidate” din cel puțin 9 state membre (Articolul 20, secțiunea 2, Tratatul de la Lisabona). Aceasta este așa numita Europă cu 2 viteze diferite, creând Tratatul de la Schengen (cel puțin 9 state membre au un grad ridicat al controalelor la frontieră pentru migrație) și Zona Euro (17 din 27 state membre  au o singură monedă, euro). Uniunea Europeană are o mulțime de drepturi. Nu mai puțin de 5 tipuri (exclusiv, partajat, etc.). Aceasta are, de asemenea, un arsenal de instrumente legislative (așa numitele reglementări secundare, împreună cu Tratatele Europene formând reglementările principale), 4 tipuri de acte juridice obligatorii, în special reglementările, directivele și deciziile luate de Consiliu. În plus, există multe acte juridice neobligatorii. Poate o Federație Europeană fi mai urâtă decât acest dragon cu capete multiple? O pisică nu și-ar găsii proprii pisici în acest labirint juridic și instituțional. Cauza acestui lucru, după parerea mea, este că politicienii europeni se tem să vadă Europa acționând ca o Federație. Această teamă poate avea de-a face cu dorința de putere, da și cu lipsa de încredere în sine, de vreme ce comportamentul cetățenilor europeni devine din ce în ce mai puțin previzibil.

Toate acestea duc la concluzia că avantajele unei Federații Europene sunt imense și că dezavantajele sunt neeligibile, în comparație cu situația inceră și complexă a prezentei EU și lipsurile fundamentale ale abordării interguvernamentale. Ce așteaptă membrii Parlamentului și Comisionarii europeni? De ce nu încearcă aceștia să scape de sub “Dictoire”-ul liderilor marilor state, luând inițiativa de a prezenta societății europene conceptul unei Europe Federale?

Re 3. Acum, întrebarea ta relaționată de faptul că prefer să vorbesc despre federalism ca despre o chestiune de organizare, decât despre una impunătoare. Federalismul nu este rezervat în mod unic statelor. Se poate aplica în cadrul oricărei forme de organizare. Federalismul și statele federale nu sunt sinonome. Oamenii de știință politică, printre care și Daniël Elazar, Preston King și Michael Burgess, au subliniat că Federalismul este o structură administrativă specifică care nu are nevoie să fie – în sine – impunătoare și nici chiar publică. Elzar a subliniat că federalismul poate fi aplicat în orice organizație, chiar și în sectorul privat. Alți autori susțin acest punct de vedere atunci când descriu Federalismul ca fiind un model de organizare, și nu aplicarea acestuia, Federațiile. Unele asociații mixte sunt sau devin Federații ale companiilor multinaționale private. O organizație de lucrători poate, de asemenea, să fie o Federație, așa cum este cazul în Olanda.

 vrea să îl citez pe Michael Burgess din contribuția sa în “Federalism și Federații în Europa de Vest”, în “Origini ale ideii federale” ale lui și S. Rufus Davis: “Principiul federal este, peste toate, un principiu organizațional și rezultă de aici, în mod logic, că Federația este o formă de organizare care corespunde acestui principiu. (...) Federalismul poate însemna poziția ideologică, afirmația fiziologică și faptul empiric. (...) Să interpretăm federalismul ca fiind recomandarea, și, uneori promovarea activă a sprijinului pentru federație. (...) Cu toate că, așa cum King notează, poate exista federalism fără federație, dar nu poate exista o federație fără vreun fel de federalism.”Cu aceasta, Burgess ne spune ceea ce am afirmat eu înainte: sunt atât de multe fenomene ale federalismului câte federații, organizații publice și altele există.
Din acest motiv eu prefer să vorbesc despre nevoia de o Europă Federală, sub orice nume, nu despre un stat federal Europa. Evitând cuvântul “stat”, să permitem oamenilor să înțeleagă că o Federație Europeană, dacă este demnă de acest nume, nu trebuie să aibă în mod necesar monopolul de forță, care în acest caz este funcționarea clasică impunătoare de economisire internă și de război. Acest lucru poate însemna că Federația Europeană ar putea fuziona și împărți puterea politică și forțele militare, dar acest lucru va avea nevoie de o decizie unanimă a tuturor statelor membre pentru a începe un război în afara Federației.