Nr. 8 – Tombeur, August 2012

Tombeur răspunde la întrebările înaintate de Klinkers în Articolul nr. 6, Paragrafele B și C. Putem spune, fără nicio îndoială că Althusius a fost părintele fondator al federalismului sau el a combinat acest concept cu ideile confederale? Mai mult decât atât, există întrebarea legata de motivul pentru care Statul Texas a părăsit Federația – împreună cu câteva alte state din sud – fapt ce a determinat Războiul Civil din 1861. Au întocmit oare aceste state un act constitutiv care să le permită să părăsească Federația oricând doresc? Răspunsul la această întrebare poate fi important pentru poziția pe care Marea Britanie o poate pretinde într-o Federație Europeană.

 revenim la secolul XII pentru a răspunde la întrebarea ta despre inventarea federalismului sau a confederalismului de către Johannes Althusius. Motivul apariției întrebării a fost faptul că Wikipedia îl caracterizează drept confederalist. Acest lucru necesită un răspuns detaliat.

Lucrarea originală a lui Althusius ‘Politica methodice digesta’ a fost scrisă în latină. Pentru a ușura lucrurile, a apărut o traducere în engleză în anul 1964, cu introduceri ale pre-eminentului expert american în federalism Carl Friedrich și ale traducătorului Frederick S. Carney. O să folosesc aceste introduceri pentru a răspunde la întrebarea ta despre afirmațiile politice ale lui Althusius. Voi discuta, de asemenea, și despre afirmatia lui Burgess despre teoria politică socială a lui Althusius, citată înainte din lucrarea lui ‘Federalism și Federații în Europa de Vest’.

În prefața traducerii lucrării lui Althusius, Carl Friedrich scrie:

Ceea ce Althusius s-a angajat să facă a fost să interpreteze toată viața politică în ceea ce privește ‘pactum’, legătura uniunii contractuale. Începând cu familia drept o entitate naturală și co-organică, el a sugerat că pe nivele succesive ale comunității politice, aceia care locuiesc împreună, în ordine și armonie, și aceia pe care el i-a numit ‘simbioți’ sunt uniți de un pact, exprimat sau implicit, pentru a împărtăși lucruri în căutarea intereselor comune si utilității. Satul a fost pentru el o uniune federală de familii, la fel cum a fost și breasla; orașul – o uniune de bresle; provincia – o uniune de orase si sate; regatul sau statul – o uniune de astfel de provincii; si imperiul – o uniune de astfel de state si de orase libere. Intr-o anumita masura, acesta a fost un concept care a transformat intr-o ordine constitutionala cooperativa ierarhia feudala a gradelor succesive de lord si vasal, asa cum apar in scrierile medievale la care s-a facut referire mai devreme. In introducerea sa, Profesorul Carney dezvolta foarte detaliat cum a functionat aceasta teorie. Cheia acestui concept al federalismului este ca la toate nivelele uniunea este compusa din unitatile nivelului precedent. Astfel, atunci cand ajungem in top, membrii unui stat nu sunt nici persoane individuale, nici familii, dar sunt colectivitati poltic organizate, adica provincii si state. Aceasta constructie este intr-un constrast evident cu ultimul concept American al uniuniilor federale, compuse nu doar din state, dar si din cetateni individuali. Acest lucru nu inseamna, asa cum Federalistii au argumentat impotriva Confederalistilor, ca uniunea este mai putin strans legata, dar mai degraba ca “pactum foederis” sau “bund” este creata in termeni mai putini corespunzatori si mai individualistici; este in principal forma din afara, cadrul institutionalizat al unei realitati comunale existentiale. Aceasta realitate consta in a imparti valori, interese si credinte – ca sa folosim terminologia moderna pentru “communicatio mutua rerum, operarum et juris” a lui Althusius – in esenta, aceasta este comunitatea existentiala. Ca atare, transcende determinarea voita a participantilor; se formeaza ca parte din natura lor si trebuie doar sa fie recunoscuta si organizata constient in pactum-ul sau legatura de uniuni care o fac explicita. Principiul federal este in mod clar aplicat si pentru cresterea domeniului teritorial, si aici distinctia dintre uniunea federala si confederala, asa cum a fost numita in limbajul modern, este explicit dezvoltata. Totusi, distinctia este mai rationala abordata de Althusius ca o confederatie care este ori intreaga (plena), ori neintreaga (non-plena). Acesti termeni evidentiaza mult mai bine caracterul relativ al diferentei. Pe măsură ce Althusius o dezvoltă, distincția dintre confederatia întreaga (Carney sugerează: completă) și cea neîntreaga (Carney sugerează: parțial)  seamana distinctiilor facute ulterior intre 'Bundesstaat‘ si 'Staatenbund‘, intre uniunea federala si cea confederala, deoarece  se intoarce asupra faptului daca confederalistii isi pastreaza sau nu drpeturile suverane, 'jura majestatis‘. Ceea ce contează mai mult este că această noțiune de extensie a guvernului prin consens federal, soluția de bază pentru lărgirea cooperării politice, este indicată."

Cu alte cuvinte, Althusius nu a folosit cuvântul “Federație” ca atare, ci termenii “întreagă (plena) confederație”, care este numită azi “Federație” și “neîntreagă (non-plena) confederație”, pe care azi o numim clar “confederație”. Potrivit lui Althusius, diferențierea stă în măsura în care drepturile suverane (“jura majestatis”) sunt păstrate de oameni. Acest lucru poate să nu ne conducă la concluzia că Althusius nu acceptă o partajare a suveranității în ambele modele politice. Cu toate acestea, întrebarea rămâne unde putem găsi suveranitate. Acest lucru este evidențiat clar în introducerea traducătorului lucrărilor lui Althusius.

În introducerea sa, translatorul Frederick Carney explică teoria lui Althusius despre suveranitate după cum urmează:

"... Althusius împarte asociațiile publice în particulare și universale. Cele particulare, la rândul lor, sunt împărțite în orașe și provincii, iar cele universale sunt identificate precum state (“res-publica”) sau tărâmuri (“regnum”). Asociațiile particulare nu au suveranitate, în timp ce cele universale au. Trebuie remarcat, totuși, că Veneția, deoarece are suveranitate, are statut de comunitate. Mai mult decât atât, în timp ce un oras este format din familii si legi, provincia este formată din diferite tipuri de comunități locale, de la cătunuri până la metropole, iar comunitățile sunt constutuite din provincii și orașe care au aceleași drepturi și responsabilități cu statul. (…) Comunitatea, așa cum am menționat anterior, este diferită de orașe și provincii pentru ca are suveranitate proprie. Altfel spus, doar comunitatea nu are o persoană sau o asociație privită ca superioară ei. Dar unde își are sediul această suveranitate? Jean Bodin, cel de la care Althusius a preluat multe dintre caracteristicile sistemului său politic, a atribuit suveranitatea conducătorului. Althusius nu este de acord. Părerea lui, care urmează complet principiile pe care el le-a elaborat deja în asociații mai mici, este că suveranitatea este viața simbiotică a comunității care ia formă în “jus regni” sau în drepturile sau legile fundamentale ale statului. Deoarece comunitatea nu este compusă din persoane individuale, ci din orașe și provincii, lor le revine suveranitatea atunci când sunt puse în legătură prin drepturi și servicii. Prin urmare, suveranitatea revine formei organizaționale a comunității, adică proceselor simbiotice ale acesteia. Acest sistem organizațional este, de asemenea, cunoscut lui Althusius ca oamenii."

Din acest text este clar ca Althusius recunoaște drepturile suverane și drepturile relațiilor sociale și ale instituțiilor politice, altele decât cele recunoscute de republici și monarhii, de exemplu, acelea ale orașului-stat Veneția. Sincer, ar trebui luate în considerare și aceste subtilități ale lui Althusius. În primul rând, el folosește termenul de ‘suveranitate’ într-un sens mai îngust: în legătură cu suveranitatea unei republici sau monarhii, deoarece aceste sisteme de guvernare nu recunosc o putere mai înaltă. Mai mult, punctul lui de vedere este că suveranitatea este situată în cooperarea asociațiilor publice ale cetățenilor, de exemplu bresle, orașe și provincii. Cu alte cuvinte, suveranitatea este exercitată în comun, astfel ea se împarte, acesta fiind un aspect caracteristic al federalismului. Această opinie nu îl caracterizează pe Althusius ca pe un federalist clasic sau modern, pentru că – de exemplu – el nu propune să li se permită cetățenilor individuali să participe la această suveranitate, așa cum Friedrich a explicat mai sus. Acest lucru as însemna – atunci când privim din punct de vedere instituțional modern – că o organizație federală ar avea o reprezentare organizată doar de statele membre si nu și de cetățeni. Dacă acest lucru s-ar aplica Federațiilor moderne, Germania ar avea ‘Bundesrat’ (repezentare de către Länder, statele germane membre), dar fără ‘Bundestag’ (reprezentare de către oameni). Sau, pentru Statele Unite ar însemna doar existența Senatului și nu și a Camerei Reprezentanților. Cu toate astea, Althusius susține că suveranitatea este cu oamenii, dar numai într-un mod organizat de luare a deciziilor. De aceea – în opinia mea – Althusius poate fi văzut ca un pre-federalist.

Michael Burgess susține, în contextul teoriei politice a lui Althusius ceva similar după ce a menționat că tradiția pluralismului în Europa Continentală datează de 4 secole, ceea ce înseamnă cu 3 secole mai mult decât tradiția britanică. În primul rând, el observă că guvernul acelui timp a fost o reflecție a diversității societății, care s-a exprimat prin crearea asociațiilor libere. Citez: “Autoritatea politică ar trebui să fie organizată în așa fel încât să reflecte diversitatea naturală a societății. Acestă diferențiere socială izvorăște din organisme liber formate și asociații ale cetățenilor care nu își datorează existența statului.”

În plus, el subliniază: “Este unanim recunoscut că s-a început cu ideile lui Althusius, care a formulat primul bazele teoretie ale unei societăți diferențiate în secolul al XVII-lea”. Burgess explică faptul că ideile lui Althusius ar trebui înțelese în contextul unei opinii medievale cu privire la structurile organice, bazate pe legea naturală conform căreia oamenii sunt liberi să se organizeze în asociații, atât religioase cât și laice, care stau la baza statului. Acum, autorul ajunge la esența problemei, afirmând: “Aceste asociații... care au existat dinaintea statului modern și care nu au datorat nimic decât existența lor.” Și: “Althusius a identificat în mod corespunzător familia, asociația, comuna, provincia și statul ca un fel de creștere ierarhică a instituțiilor sociale complexe care împreuna au creat statul ce a fost incorporat în ele și a intervenit în mod efectiv între și individ. Nu e de mirare, atunci, că Althusius a fost privit în diferite moduri, ca un corporatist medieval, un pluralist timpuriu și un federalist primitiv. (...) Ideea că diferitele comune, bresle, corporații și alte asociații au fost independente de stat a fost, astfel, deja adânc înrădăcinată în tradiția europeană continentală a gândirii politice..”.

Dacă cineva citește acest text al lui Burgess cu atenție, poate presupune că Althusius a propus federalismul ca pe un proces natural de a crea un stat, fără a folosi lumea actuală. De ce? Pentru că el a analizat acele asociații libere, chiar dacă reprezentau sau nu interesul public, ca pe părțile componente ale unui stat. Cu alte cuvinte, le-a văzut ca pe niște elemente constitutive. Althusius a poziționat asociațiile egale între ele fiecare în parte, dar și unite ca un grup în cadrul unui stat. Acest lucru nu este altceva decât federalism. Deci, nu confederalism, din motivele mai sus menționate, a căror esență este: mai multe centre de putere care operează separat unul de celălalt și unul lângă celalalt, în timp ce, de asemenea, formează și un ansamblu de putere care guvernează el însuși. Fiecare organism de conducere face acest lucru cu anumite limite. Althusius este un federalist ‘avant la lettre’. Astfel, Wikipedia ori se înșală, ori este lipsită de nuanță. Se dovedește, de asemenea, și puțină nepăsare prin utilizarea ‘stat confederal’ – o contradicție în termeni.

Într-adevăr, termenul de ‘federalism’ sau ‘confederalism’ este irelevant atunci când discutăm despre un Pact între state sau despre alte organizații. Este conținutul Pactului cel care contează, așa cum este și cazul altor contracte de natură privată sau publică, tratate, de exemplu. Conținutul Pactului sau oricare ar fi numele acestuia poartă – de exemplu constituție, act constitutiv sau tratat – trebuie să conțină, pentru a fi o Federație în termeni formali, obligații care pot fi modificate prin acordul reciproc al tuturor partenerilor implicați. Pentru a compara aceste obligații cu cele din domeniul dreptului privat: acestea sunt create prin acordul reciproc al tuturor partenerilor, dar pot fi anulate în mod unilateral. Un contract de căsătorie, de exemplu, poate fi comparat cu o confederație, dar nu și cu o Federatie, deoarece o Federație nu poate fi anulată în mod unilateral. Astfel, nu trebuie analizată denumirea unui stat pentru a identifica dacă este sau nu o Federație. În schimb, trebuie analizat conținutul actului obligatoriu. Un exemplu bine cunoscut al faptului că denumirea nu înseamnă nimic, deoarece nu reflectă statutul juridic al statului, este Elveția. Această țară continuă să se numească confederație (‘Confederatio Helvetica’), deși a devenit o adevărată Federație din 1848, în urma unui război civil scurt (‘Sonderbundkrieg’).
Re Articolul nr. 6, Paragraful C
Acum, problema Texasului și a altor cătorva state care au părăsit Federația Americană în mod unilateral. Întrebarea a fost: ar fi posibil să se presupună că Texas a primit – înainte de a intra în Federație în 1845 – niște drepturi speciale, incluzând dreptul de a decide de una singură dacă va putea cândva să părăsească Federația. Tu crezi că un răspuns la această întrebare este important în ceea ce privește poziția Angliei, dacă aceasta a fost invitată să se alăture Federației Europene.
Cu privire la această problemă pot face următoarele observații. Pentru a adera la o Federație, fiecare stat sau organizație este supusă acelorași condiții: toți membrii federali au aceleași puteri în aceleași condiții. În relațiile dintre ele, acestea au aceeasi suveranitate. Niciun membru nu are voie să părăsească o Federație clasică într-un mod unilateral. Regula se aplică, de exemplu, în Canada unde provincia Québec nu are dreptul să părăsească Federația Canadiană și, de asemenea, nu primește un statut specific care diferă de statutul legal al celorlalte provincii. O organizație federală nu permite plecarea unui stat membru fără acordul tuturor celorlalte părți componente, deoarece acest lucru ar modifica obligațiile celorlaltor organisme de conducere și relațiile lor, de asemenea, la nivel federal. Este nevoie de consensul tututor părților pentru ca acest lucru să fie posibil. Diferențele în ceea ce privește statutul legal nu sunt nici ele permise, deoarece acest lucru ar afecta egalitatea în suveranitate. Acesta este cazul Federațiilor Europene Germania, Austria și Elveția. Spania nu este o Federație, din cauză că fiecare regiune are un statut diferit, fixat prin contacte bilaterale cu guvernul central din Madrid. Spania este un stat regionalizat, așa cum este și Italia.

Sunt Statele Unite ale Americii o excepție de la acest model clasic al unei Federații?
Nu, SUA sunt considerate a fi prima Federație clasică. Ai menționat anterior că Federația a intrat în vigoare în 1789. La acel moment SUA au devenit o Federație care a efectuat acțiuni constituționale externe ca un stat. Las, din nou, la o parte faptul că un model federal nu este interesat unde ar trebui să fie gravitatea puterii; dacă la întreg sau la părțile componente; aceasta este o problemă cu aplicație concretă în orice Federație.

Statelor care au creat Federația în 1789 li s-au alăturat, în anii următori, alte 21 de state, incluzând Texas. La momentul în care acest stat a părăsit Federația, împreună cu aproximativ 10 alte state din sud, aceștia au făcut acest lucru în mod ilegal: și-au asumat secesiunea pe cont propriu, deși Constituția nu permitea acest lucru. Președintele Buchanan s-a temut să lupte împotriva acestei secesiuni. A lasat această luptă succesorului său, Abraham Lincoln, care a fost pregătit să lupre împotriva acestei încălcări a Constituției cu arme. Asta a dus la Războiul Civil din 1861, menționând că nu înainte de 1863 Lincoln a interzis sclavia. Numai după o victorie laborioasă în 1865 statele din nord ar putea salva Uniunea. Din acel moment toată lumea a înțeles nu numai că părăsirea în mod unilateral a Federației a fost o încălcare a Constituției, dar și că acest lucru va aduce după sine o luptă.

Aceste tensiuni între cei care aleg o putere centrală puternică și aceia care luptau împotriva acestei idei, au jucat de asemenea un rol. Aceștia existau deja la momentul scrierii Articolelor Federaliste de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Au condus la crearea a 2 noi partide politice între anii 1825 și 1856. Puterea federală a devenit în mod constant mai importantă, dar a continuat să fie modestă până la ‘Noul sistem de măsuri’ al președintelui Franklin Delano Roosevelt în 1933. Cu toate acestea, această linie de falie nu a dispărut niciodată. Încă există între democrați, care favorizează mai multă putere la nivelul guvernului federal și republicani care luptă împotriva acestui lucru și doresc să înapoieze puterea statelor membre.
Dacă Texas și-a cumpărat – la intrarea în Federație în 1845 – dreptul de a părăsi Federația în mod unilateral, nu este menționat în literatura pe care eu am consultat-o. Dar ar putea exista o altă explicație, și anume conceptul de a ‘anula’. Cartea lui Verhagen ‘Toți președinții’, pe care ai menționat-o anterior, indică un anumit tip de comportament în statele din sud în jurul anilor 1830, și anume adoptarea arbitrară a dreptului de a reduce legile federale care nu au fost pe placul lor. Acest lucru s-a numit ‘anulare’. Ceea ce ei considerau a fi neconstituțional, suprimant sau nedrept, a fost declarat de către ei ca neaplicabil. Din punct de vedere juridic, această anulare nu a avut nicio semnificație. În practică, în ceea ce privește comportamentul față de Constituție, aceasta a avut într-adevăr semnificație. Statele din sud s-au alăturat Federației sub garanția conservării sclaviei. Atunci când Abraham Lincoln a câștigat, statele au interpretat acest lucru ca pe un semn că sclavia va fi eliminată, fapt pe care acestea doreau să îl anuleze în mod imediat, prin părăsirea Federației într-un mod demonstrativ, contrar Constituției și prin stabilirea unei Confederații între ele. Acest lucru este, în opinia mea, interpretartea corectă a ceea ce s-a întâmplat atunci; o manevră greșită din punct de vedere legal; dar, cu toate acestea, un fapt politic.

Asta răspunde la întrebările tale cu privire la Texas și celelalte State care au părăsit Federația. Dar, întrebarea ta cu privire la Anglia rămâne relevantă. Dacă va exista o Federație Europeană, cu sau fără un transfer al aspectelor juridice ale Uniunii Europene actuale, atunci, fiecare țară din Europa va trebui să ia o decizie, incluzând Anglia: aderarea sau nu la Federație; complet în interior sau în afară. Federalismul nu permite aderarea parțială sau condiționată. Este totul sau nimic. Dacă încăpățânata Anglia va dori să părăsească Federația după un timp, atunci va exista doar un fapt politic, nu și legal, cu toate consecințele implicate.

Europarlamentarul britanic Andrew Duff demonstrează în ‘În Guvernarea Europei’ că înțelege bine conceptul de totul sau nimic al federalismului. Cu toate acestea, el pare să încerce să găsească o excepție de la această regulă. Vorbind despre nevoia federalizării fiscal-economică a Europei, el afirmă: “Între timp, guvernul de coaliție al Marii Britanii a decis să nu ia parte la acest proces federal pe care nu îl poate opri dacă dorește. Ritmul de integrare europeană este acum rapid, iar destinația acestuia este mult mai clară decât a fost pentru mulți ani. Pentru că guvernul și parlamentul britanic nu vor împărtăși această soartă, aranjamente alternative vor trebui luate pentru Marea Britanie. Pro-europenii din Marea Britanie nu trebuie să renunțe la luptă. Ar trebui să muncim pentru a asigura succesul final al uniunii federale din Europa chiar dacă Marea Britanie mai are o etapă sau două până a ajunge acolo.”

Nu este complet clar ceea ce vrea să spună prin nevoia de a face ‘aranjamente alternative’ pentru UK. Dar aceste alternative nu vor putea niciodată avea caracterul unui membru parțial sau condiționat al unei Federații Europene.

Crearea unei Federații Europene nu împiedică, cu toate acestea, cooperarea interguvernamentală între membri și non-membri pentru alte domenii de politică decât domeniile care sunt rezervate Federației. Pe aceste 2 organizații, împreună, noua Federație și vechiul sistem interguvernamental al Europei, în care statele pot participa în mai multe domenii de elaborare a politicilor, le-am numit odată: interfederație.