Nr. 9 – Tombeur, September 2012

Într-un sfârșit, Tombeur reacționează cu privire la observațiile lui Klinkers din Articolul nr. 6, paragraful D: care ar putea sau ar trebui să fie sursa creării unei Europe Federale? La momentul încheierii Constituției lor federale, în 1789, americanii au avut o singură sursă atotcuprinzătoare, de la care au atras energia și vigoarea lor intelectuală: libertatea. Acest lucru nu se aplică Europei. Noi suntem liberi de o perioadă lungă de timp. Dar nu este oare o altă sursă care să ne dea puterea să trecem la o Federație? După analizarea cu atenție a 3 posibile surse de energie, Tombeur concluzionează că nici obiectivul inițial al integrării economice, nici efortul pentru statul de drept în toată Europa, ci noile provocări și amenințări globale – de asemenea, în domendiul relațiilor comerciale – ar trebui să fie noua forță determinantă a trecerii spre federalizare a Europei. Provocările globale cu care Europa se confruntă singură.

Re Articolul nr. 6, Paragraful D

Într-un interviu recent, filosoful francez André Glucksmann ne atrage atenția asupra mai multor răni deschise ale Europei, cea mai mare dintre acestea fiind că Europa nu mai știe de ce există. Glucksmann declară: „Problema Europei este pasivitatea acesteia. Ea vrea pace și liniște. Iar cine dorește pace și liniște nu mai este militant. (...). Nu mi se pare un efort supraomenesc găsirea unei soluții pentru criza financiară. Dar liderii europeni nu au o perspectivă globală. Acesta este motivul pentru care Europa este pierdută.”

Acest lucru ne îndreaptă spre esența dilemei cu care Europa se confruntă: întrebarea ta referitoare la forța ce va determina trecerea la Europa Federală. Ce forță ar putea propulsa-o în această direcție? Dacă acea forță nu ar exista, nu ar mai fi, într-adevăr nevoie de o Europă Federală.

Răspunsul meu – stimate Klinkers – începe cu abordarea cooperării europene începând cu 1950. Inspirat de profesorul sociolog Luc Huyse as dori să citez: „Totul va trece, cu excepția trecutului.” Trecutul continuă în prezent. Europa este un caz tangibil.
Din 1950 cooperarea și integrarea la nivel european s-au bazat pe 2 mișcări politice. Voi investiga dacă aceste 3 surse de energie politică mai sunt active în prezent. Cele 3 forțe inițiale au fost:

  1. Prevenirea apariției unor coaliții concurente sau alianțe ale statelor, urmând Congresul de la Viena din 1815, și în special evitarea apariției unor antagonisme în interiorul Europei, în special între Germania și Franța.
  2. Protejarea valorilor specifice precum drepturile individuale și libertatea, statul de drept și democrația reprezentativă, cu scopul de a preveni dictaturi în Europa.
  3. Răspunderea la amenințările interne prin crearea bunăstării statului. Si răspunderea la provocările externe – în special amenințărilor Uniunii Sovietice – prin cooperare militară și fuziune de forțe militare, în scopul de a oferi siguranță împotriva dușmanilor reali sau potențiali.

Cu alte cuvinte, schimbul războiului pentru pace, schimbul dictaturii pentru democrația reprezentativă și schimbul sărăciei pentru stabilitate, dezvoltare și prosperitate pentru toți, prin integrare economică și cooperare militară. Aceasta a fost forța de acțiune a procesului de integrare european din 1950. După 1945 Germania și Franța au înțeles că rivalitatea lor ar putea duce la distrugere reciprocă. Acest lucru a fost, de asemenea, înțeles și de aliații lor, deoarece aceștia au fost târâți în conflict. Cu toate acestea, crearea unei Comunități Europene a Apărării (EDC) între cele 3 țări ale Beneluxului, Franța, Italia și Germania de Vest – cu scopul de a se ajuta una pe cealaltă în caz de atacul unui stat non-membru – a eșuat. Parlamentul francez a refuzat tratatul care a fost semnat în 1952 pentru stabilirea EDC; neîncrederea germanilor a continuat să fie, aparent, un factor major. Apoi, cele 6 state au optat pentru un proiect de cooperare europeană - și chiar integrare politică – într-un asemenea fel încât ar face conflictele imposibile datorită intervenției intereselor economice, în special cele cu privire la producția industrială. Această integrare a dus – într-o anumită măsură – la o piață internă.

 aruncăm o privire la presupunerea că economia Europei ar putea fi considerată o forță declanșatoare a federalismului. Ce valoare poate fi incă găsită în această premisă? Sunt de părere că economia europeană ca sursă de energie spre federalism a secat considerabil. Indistriile s-au mutat și în interiorul și în afara Europei, în special în est și sud în afara Europei. Economia Europei a devenit mai slabă pe o scară globală – cu coloniile Europene ce devin independente și importul de resurse ce se scumpește din cauze politice (instabilitate în Orientul Mijlociu) și economice (cererea tot mai mare ca urmare a prosperității economice în altă parte, condusă de grupul BRICST). Acest lucru a dus la o neîncredere crescândă în interiorul și între țările Europene, de exemplu în ceea ce privește migrația internă a forței de muncă și a politicilor fiscale sau sociale ale statelor; de asemenea, din cauza sentimentului de dependență, nu numai la importul de petrol. Mai mult, economia Europei în sine s-a schimbat: am devenit mai puțin industriali și mai mult orientați spre servicii; acest lucru a devenit global datorită tehnologiilor de transport, cu sau fără internet. Din anii 1960 sectorul privat are flote de multinaționale care operaționează efectiv, lumea politică având aproape orice.

Pe scurt, Europa a devenit dependentă din punct de vedere economic de restul lumii. Concluzie: din cauza faptului că Europa este în prezent mai puțin stăpână pe propria economie decât a fost acum jumătate de secol, o înviere a unei forțe europene efective conducătoare spre federalism pare puțin probabilă. Europa își câștigă existența din importurile și exporturile la nivel mondial, astfel protecționismul nu mai este o opțiune, nemaivorbind despre statele individuale. Și la momentul în care Europa a efectuat o acțiune supranațională și curajoasă s-a ocupat de lucruri într-un mod complet greșit: Europa a creat o singură monedă fără a stabili o economie unitariană în zona monetară. Foarte ambițios, dar mai degrabă prostesc: orice teorie economică ne spune că moneda este expresia economiei, nu invers.

A doua posibilă forță motrice, garantarea și consolidarea unei democrații reprezentative și protecție juridică indivizilor, este o posesie europeană de la căderea Berlinului din 1989. O dictatură în vestul Belorusiei este de neconceput în zilele noastre. Radiațiile democratice și magneții democratici pe care Comunitatea Europeană, azi Consiliul European, Consiliul Europei și Comitetul său pentru Drepturile Omului și Curtea de Justiție de la Strasbourg le-au oferit restului Europei au fost atinse. Supranaționalismul slab și interguvernamentalismul puternic au jucat un rol pozitiv în diseminarea guvernării democratice și a statului de drept, Curtea de Justiție de la Strasbourg fiind ultimul portar. Acest lucru a adus rezultate constituționale în estul și sudul Europei, în timp ce a promovat, de asemenea și libera circulație a persoanelor în cadrul Europei. Regimurile totalitare din cadrul și de la frontierele Europei au dispărut, incluzând Uniunea Sovietică, piatra de temelie pentru o Europă democratic în timpul Razboiului Rece. Pentru generația de după război acest lucru este evident. Poate că greșesc eu, dar concluzia mea este că forța declanșatoare a democratizării nu mai poate fi considerată un instrument esențial spre o Europă federală. Ea și-a îndeplinit treaba. Această sursă de energie, a și secat, de asemenea.

Cele 2 forțe declanșatoare ale federației, mai sus menționate, și-au pierdut puterea. Prima din cauză pierderii autarhiei economice și prosperității în continuă creștere. Cea de-a doua deoarece și-a atins scopul, stabilitatea democratică. Ce a mai rămas ca o altă posibilă forță? Ar putea fi posibil – teoretic – să se considere unirea identităților (presupunând o identitate europeanpă divizată în întreaga Europă) ca o altă forță determinantă. Acesta a fost cazul în alte părți ale lumii. Dar întâmplările din Europa vor preveni asta. Europa posedă cea mai mare diversitate culturală pe cele 5 contintente. Pe o periferie relativ mică – stric peninsula Eurasiei – are zeci de limbi si comportamente diferite, fiecare bazat pe propriile valori și norme. Diferențele religioase au cauzat aceste rupturi social-politice, în opiniile Europei, și astfel, comportamentul diferă.

Este o linie de falie între creștinism și islamismul din țările balcanice. În creștinism există cel puțin 3 grupuri cu norme diferite: protestanții, romano-catolicii și cumunitățile ortodox-catolice. Există 23 limbi oficiale în 27 state membre, și, de asemenea, alte zeci de limbi regionale vii, cu sau fără un statut oficial. Există, cu greu, 10 tări în Europa care se pot numi omogene din punct de vedere cultural – ceea ce nu înseamnă că cultura lor omogenă le oferă satisfacție cu privire la frontierele lor. Uite, de exemplu, Europa Centrală și fosta Iugoslavia – explicarea complexității granițelor tării este o poveste lungă, prea lungă pentru a fi discutată aici. Cu toate acestea, aș dori să declar că Europa – de la conferințele victorioase din Yalta și Postdam – trăiește în trecut, în ceea ce privește teritoriul său, cu excepția granițelor Order-Neisse dintre Germania și Polonia, și statele care au apărut ca urmare a dispariției Iugoslaviei, Cehoslovacia și Uniunea Sovietică. Vom trata acest aspect al granițelor țării mai târziu.

Asta nu este tot, în ceea ce privește diversitatea. Există, de asemenea 2 sisteme fundamentale de drept diferite în statele europene. Pe uscat, ordinele juridice naționale au apărut bazându-se pe drepturile romane și dreptul comun. Acest lucru a fost urmat – de la Napoleon – printr-o codificare generală în coduri scrise. Acest lucru a sporit egalitatea de drepturi și de protecție legală, totuși cu un cost: mai puțină internalizare a statului de drept de către oameni. Pe insulele britanice, în paralel, un sistem complet diferit a apărut și a fost păstrat de-a lungul veacurilor, scăpând de Revoluția Franceză: legalitatea și legea nu sunt proiecții ale idealului, așa cum este cazul pe uscat, dar se bazează pe precedente, care arată nevoile exacte ale persoanelor aflate în conflict și se caută drepturile lor empirice. Judecătorii călători ai regelui au integrat legea dreptului comun. Pentru britanici, textul unei legi este un minim, un eufemism pentru a face sau a nu face ceva; pentru oamenii de pe uscat legea este un maxim, un model de comportament ideal (care, desigur, niciodată nu are loc). Mai mult decât atât, o normă legală în Europa de Est ortodoxă are mai puțină valoare decât oriunde altundeva în Europa, deoarece acolo exercitarea puterii predomină întotdeauna, cu sau fără reguli noi – oamenii la putere nu iau în considerare nicio normă de drept, ei pot face ceea ce doresc. Acest lucru duce la neînțelegeri în Europa. Opiniile diferite cu privire la putere și legalitate între părțile Europei este prezentată în mod clar în relațiile de legiferare și aplicarea acestora.

Mai mult decât atât, cu privire la diversitatea Europei, acest continent este acum format din mai multe state decât oricând înainte: ca urmare a dezintegrării Uniunii Sovietice, Cehoslovaciei și Iugoslaviei 18 noi state au apărut din 1990. În secolul trecut acestea nu au fost niciodată state independente. Noile sau reînnoitele state prețuiesc recenta independență sau redobândita independentă – se gândesc să acționeze în conformitate cu modelele de dinainte de război. Acest lucru le face să pară suspecte în fața Uniunii Europene în care au devenit membri sau din care si-ar dori să facă parte din motive economice simple. S-ar putea face afirmația că diversitatea constituțională și diplomatică a Europei nu a fost niciodată atât de mare.

Care ar putea, atunci, să fie forța motrice spre federalizare? Cea de-a treia, protecția împotriva amenințărilor (violente) din exterior pare – la prima vedere – să fi dispărut. Dar oare așa este, având în vedere dizolvarea Uniunii Sovietice? A fost securitatea externă a Europei protejată de atunci, cu sau fără Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)? Dacă aceasta este percepția, rămâne întrebarea: ar fi aceasta o percepție corectă? Dacă nu, ce amenință Europa? Aceste întrebări par a fi cruciale.

În prezent, cooperarea militară în cadrul NATO continuă să existe. Un număr de state din Europa Centrală și de Est sunt membre NATO, deoarece acestea nu se mai află sub hegemonia Uniunii Sovietice. NATO funcționează în mod interguvernamental sub conducerea americană, deși francezilor nu le place să audă acest lucru. Prima întrebare în această privință ar trebui să fie dacă NATO oferă suficientă protecție pe nivelul “toți pentru unu și unu pentru toți”. Mulți sunt convinși că nu este așa. Această convingere s-a dovedit a fi corectă, deoarece articolul 5 din Tratatul NATO, care a devenit bine cunoscut în întreaga lume după ce 9/11, afirmă că după ce un stat membru este atacat de o putere străină, “celelalte state ar trebui să ia măsurile pe care le consideră adecvate”. Astfel, nu există nicio solidaritate automată a tuturor partenerilor atunci când un membru este atacat. De ce se întâmpla așa? Pentru că Statele Unite – la data semnării Tratatului NATO – nu au vrut să fie târâte într-un război între statele europene și Uniunea Sovietică fără a avea propria lor putere de decizie. Cu alte cuvinte, atunci când un stat membru este atacat de un non-membru NATO, ceilalți membri vor lua în considerare opțiunile lor… Percepția europeană din acest domeniu poate fi diferită, dar adevărul dur este că NATO nu garantează necondiționat membrilor săi securitate.

Aparent, politicienii europeni preferă să privească în altă parte când securitatea externă a propriei lor țară și cea a Europei ca întreg sunt în joc. Incapacitatea de a interveni fără ajutorul Statelor Unite în războiul din propria lor curte – între părți ale fostei Iugoslavii (din 1919 au apărut sub presiune americană cu costul Austro-Ungariei și a monarhiilor independente Serbia și Muntenegru) – a devenit dureros de vizibilă. A fost un război între națiuni, în Iugoslavia, care ar fi putut evitat dacă 11 din statele partenere UE ar fi acceptat propunerea din 1991 a președenției olandeze, și anume, să nu se accepte liber granițele iugoslaviene ca părți ale granițelor internaționale, ci mai întâi să se discute și să se renegocieze o schimbare a acestora.

Inițial, NATO nu a fost interest în Iugoslavia, ci numai în evoluția politică din cadrul Uniunii Sovietice. Cu rezultatul că aceste națiuni vechi au continuat să lupte pe tema frontierelor care delimitează statele lor tinere, până la NATO, sub conducere americană, s-a restaurat ordinea – fără instaurearea păcii durabile. Uite, de exemplu noile state ale Bosniei-Herțegovinei și Kosovo. Nu este asta jenant pentru europeni? Nu ar trebui ca Europa să aibă grijă de securitatea teritoriului său sau celui vecin? Ar trebui să fie recunoscut că Europa acționează într-o anumită capacitate. Din 2005, Agenția de Apărare Europeană (AEA), contribuie la puterea militară, dar pe plan profesional și economic, nu politic.

 întorc acum la 1945 și la următoarele decenii pentru a analiza atitudinea americană față de Europa. Relația transatlantică este de o importanță esențială pentru a putea estima poziția Europei în lume. Voi adăuga mai multe exemple de intervenții militare, lăsând la o parte conflictele care sunt și au avut loc în afara Europei, sub conducerea SUA și cu sprijin european. Voi da, de asemenea, și exemple de natură politică și economică.

În primul rând, SUA a permis în 1944-1945 armatei sovietice să avanseze în inima Europei (s-a oprit doar la câteva sute de mile de Rin), deși SUA poseda mijloace militare, inclusive bombe atomice, pentru a împiedica acest lucru. Prin urmare și din cauza atitudinii SUA și Marii Britanii în Yalta și Postdam – confirmând situația politică militară – Europa a fost divizată din punct de vedere politic. S-ar putea spune: divizată ca și cum ar fi fost parcelată. Nu numai Germania a fost divizată. Noul imperiu, SUA, și imperiul vechi din afara Europei, UK, și chiar și cel mai vechi imperiu, Uniunea Sovietică ca succesoare a Rusiei țariste, au divizat Europa în 2 sfere de influență. Una s-a odihnit sub imperiul american, iar cealaltă sub cel rus sovietic. Această diviziune imperială impusă a dus la stabilitate politică și pace în Europa; nu prin protejarea condiționată de NATO și articolul 5.

În cartea sa “După Tamerlane”, istoricul britanic John Darwin afirmă: “Rezultatul a fost crearea ‘sistemului’ imperial mai puțin cu numele. (...) În Europa de Vest, America a construit un imperiu ‘pe bază de invitație’ – în fraza izbitoare inventată de Geir Lundestad. (…) Marea zonă de unde America își asigura – sau impunea – protecția strategic – s-a suprapus cu sfera noii economii internaționale a căreia America a fost pivotal. Împreună au format Pax Americana.”

Pe parcursul mai multor decenii, SUA a acceptat această situație, aparent. Au preferat în mod clar această diviziune teritorială deoarece acest lucru a confirmat mai mult decât o dată poziția lor în acest sens. De exemplu, păstrarea tăcerii atunci când Germanii de est (1953), maghiarii (1956) și cehoslovacii (1968) s-au revoltat împotriva sovieticilor. Mai mult decât atât, SUA a umilit aliații britanici și francezi în criza Suezului (acest lucru nu înseamnă că sunt de acord cu această politică a țărilor vecine împotriva Egiptului) și a susținut președintele egiptean Nasser, în timp ce sovieticii au fost ocupați cu suprimarea revoltei maghiare. Permiteți-mi să îl citez pe John Darwin din nou: “În anii 1950 Pax Americana a fost consolidată rapid, deși nu fără divergențe. Un an critic a fost 1956. Refuzul Washingtonului de a ajuta revolta maghiară împotriva hegemoniei sovietice a marcat tacit acceptarea partiției europene din 1945-8. Aproape simultan, prin obligarea britanicilor și francezilor (prin presiuni financiare) să abandoneze efortul de a distruge regimul lui Nasser, Washington și-a ajutat aliații europeni să gestioneze ceea ce a mai rămas din spațiul lor imperial în moduri care s-au conformat cu un mare plan.”

În 1996 SUA a acordat prioritate relațiilor cu Uniunea Sovietică: au abandonat proiectul NATO “Forțele multilaterale” – cu privire la deținerea egală de bombe atomice și deciziile aplicării acestora – deoarece tratatul planificat privind non-proliferarea a devenit incert. Pentru a încheia aceste exemple ale politicilor neprietenoase ale SUA față securitatea Europei aș vrea să reamintesc refuzul președintelui Bill Clinton, din 1994, pentru a acorda Ungariei, Poloniei, Slovaciei și Republicii Cehe(cele 4 așa numite țările Visegrad) aderarea la NATO; în schimb, el a prezentat propunerea de a participa la proiectul “Parteneriat pentru pace” împreună cu Rusia. Ce ar fi crezut aceste state despre asta, având în vedere suferința pe care au întâmpinat-o de la vecinul lor opresiv?

Am înțeles că ai argumenta: da, dar nu a sprijinit SUA Europa în mod umanitar și economic cu Planul Marshall în 1948? Bine. Dar acest lucru a fost, de asemenea, în favoarea întreprinderilor americane, la fel cum a fost și cazul cu intervenția SUA în ambele Războaie Mondiale – vestul și sudul Europei au fost industrializate înainte de SUA și porturile fără gheață. Americanul Robert Kaplan nu contrazice acest lucru în cea mai recent carte a sa “Răzbunarea Geografiei”.

Faptul că SUA a împins radical interesele economice, chiar dacă acestea deteriorau Europa, se observă și în acțiunile ulterioare. În august 1971, președintele Richard Nixon a anunțat 2 măsuri pentru a sprijini economia SUA și piața forței de muncă, care au avut un impact negativ asupra restului lumii: în primul rând creșterea taxelor de import cu 10%, astfel afectând exportul din aceste țări spre SUA, deci și din Europa; în al doilea rând, suspendarea cursului de schimb dintre dolar și aur. Cea de-a doua acțiune nu a dus numai la devalorizarea dolarului, ci a afectat și cursul de schimb internațional, susținut de acordurile bazate pe aur de la Bretton Woods. Atunci când Comunitatea Europeană a afirmat că majorarea taxelor de import a fost împotriva GATT – tratatele SUA au favorizat unele state membre CE peste altele.

Abia 2 ani mai târziu lumea arabă a folosit din nou petrolul său pe post de armă cu ocazia luptelor din Orientul Mijlociu (Războiul Jom Kipoer): țările arabe au pus embargo pe exportul de țiței și a crescut prețul acestuia. SUA a blocat proiectul unei energii și politici de vecinatate care a fost inventată de CE al miniștrilor afacerilor externe, la sfărșitul anului 1973; o politică a Comunității Europene de stabilire a unei conferințe între țările producătoare de petrol (OPEC) și a celor importatoare de petrol din Comunitatea Europeană. SUA a “torpilat” acest plan prin divizarea Comunității Europene și organizarea unei conferințe la Washington în 1974, invitând doar principalele țări consumatoare de petrol. Franța, opunându-se cu alte planuri, a fost pusă sub presiune și lăsată deoparte de celelalte țări. “Divide pentru a cuceri” este un vechi proverb. Motivul strategic al Statelor Unite ale Americii pentru acest tip de acțiune, este, desigur, păstrarea monopolului lor asupra achiziției de surse de energie în acea parte a lumii.

 

Cu toate acestea, nu ar trebui să excludem schimbările geopolitice. În această criză economico-financiară actuală din vestul statului SUA, în câțiva ani nu vor mai avea nevoie de gaz și petrol din Orientul Mijlociu. Vor câștiga gazul din ardezie, așa numitele gaze de șist. Acest tip de gaz este deja jumătate din producția naturală de gaze. Asta face ca prețul gazului să fie de 4 ori mai ieftin decât în Europa. Polonia este prima țară europeană care produce gaze prin ardezie. Sunt de accord cu euro comisionarul Karel De Gucht, că America, atunci când nu va mai fi dependent de combustibilii fosili, va modifica politicile geopolitice existente. Nu ar fi de mirare dacă acest lucru ar duce la un vid în Orientul Mijlociu și la instabilitatea țărilor și regimurilor. Deși s-ar putea crea, de asemenea, noi oportunități pentru alte puteri mondiale. Cum ar reacționa Europa la asta? Divizată sau unanimă? Cu ce mijloace?

O problemă de ordin politic pe care SUA a vrut să o contracareze cu sancțiuni economice împotriva Uniunii Sovietice, a fost puciul din Polonia și interzicerea uniunii gratuite Solidarnosz la sfârșitul anului 1981. Comunitatea Europeană, prezidată atunci de Germania de Vest, nu a favorizat o abordare grea împotriva Poloniei și Uniunii Sovietice. CE și-a limitat sancțiunile la suspendarea sprijinului economic al poloniei și la creșterea taxelor de import pentru produsele din Uniunea Sovietică. Cu toate acestea, SUA a continuat sancțiunile ei dure împotriva Poloniei și Uniunii Sovietice.

Poate vei dori să întrebi: nu s-au terminat, încă, acele zile? Mi-e teamă că nu. Nu uita originile acestei atitudini americane față de Europa. În anii de dinaintea celui de-al doilea război mondial președintele Franklin Delano Roosevelt a dezvoltat un dezgust excepțional al colonialismului învechit din țările Europene, în special al hegemoniei franceze din Indochina.

Desi Statele Unite au luat câteva țări cu forța de-a lungul anilor – astfel, fiind vinovați de colonialism ei însuși – Frederik Logevall citează în lucrarea sa 'Embers of Wat: The Fall of an Empire and the Making of America's Vietnam' una din declarațiile lui Roosevelt din martie 1941: “Nu a existat niciodată, nu există nici acum și nici nu va exista, nicio rasă de oameni de pe pământ potrivită pentru a servi ca stăpân peste semenii lor oamenii... noi credem că orice naționalitate, oricât de mică, are dreptul la propria națiune.”
Acesta este unul dintre multele moduri în care Roosevelt – chiar inainte de Pearl Harbor – a exprimat o dorința tot mai mare în America – eliberată de Anglia – pentru a promova independența completă a coloniilor, guvernate de țările europene. Mai mult decât atât, aceasta a fost baza pentru Atlantic Charters din august 1941 cu care Roosevelt și primul ministru Winston Churchill – fără tragere de inimă, deoarece el nu a vrut să pună sfârșit Imperiului Britanic – a pus bazele politice pentru independența totală a coloniilor și pentru stabilirea Națiunilor Unite după război.
Dar … acum am ajuns la punctul în care doresc să afirm: a fost o agenda ascunsă în spatele poziționarii aparente ale lui Roosevelt pe terenul moral ridicat. Din cauza încercărilor lui grabite și grele de a elibera Indochina de Franța, guvernul francez Vichy a investigat această chestiune mai bine și a scris un raport din care Logevall citează: “Raportul a acuzat că oamenii de afaceri americani au favorizat decolonizarea, în mare parte pentru a avea acces la materiile prime și piețe, cât și pentru a maximiza profiturile și a menține producția după război. Scopul de bază pare a fi “o ușă deschisă pentru mărfuri, precum și pentru liberalizarea pieței mondiale de după război pare să fi fost motivul Americii din spatele acestei lupte pentru independența coloniilor. Poate că ar trebui să interpretam aceste evenimente ca originea atitudinii americane “interesele noastre pe primul loc”, susținute moral de lupta sustificată împotriva colonizării. De ce am presupune că America va abandona această atitudine mâine? Nu este această istorie suficientă pentru ca europenii să ia aminte?

Acesta nu este nici pe departe motivul pentru care Europa ar trebui să își facă griji – există mai mult, mult mai mult. În afară de această politică externă a SUA – vazută prin ochii europenilor – în SUA și în Asia există o evoluție care ar trebui să conducă la probleme suplimentare. SUA a devenit mai slabă din punct de vedere politic și economic din cauza datoriei publice imense datorată razboiaielor și crizei bancare. Această datorie este în primul rând în mâinile țărilor asiatice. Asia de Est este afectată de tensiunile internaționale, ca urmare a conflictelor cu privire la resursele din și de sub Marea chinezească, frontierele maritime ale căreia sunt discutate între State precum China, Japonia, Coreea. Asta ar putea duce la o situație în care SUA întoarce spatele Europei și începe reglarea politicilor sale în țări asiatice mai degrabă decât europene.

 ne întoarcem la Războiul Rece și perioada imediat următoare, pentru a considera și alte influențe decât cele americane. Procesul integrării europene a avut loc între 1945 și 1990 promovat de amenințarea asumată a Uniunii Sovietice. Acest factor extern în favoarea federalizării pare să fi dispărut împreună cu Uniunea Sovietică în sine. Dar este adevărat? Conform lui Glucksmann și mie, nu este cazul. Rusia – în ceea ce mă privește – nu stabilește un exemplu bun al stabilității politice, economice și democratice. Mai mult decât atât, Federația Rusă nu se teme de utilizarea violenței la frontierele sale așa cum pare din conflictele din Caucaz și Georgia.

Rusia creează de asemenea, griji economice pentru Europa: urmează strategia divide et impera în domeniul furnizării de energie – Germania și Italia au fost de acord separat, cu Rusia cu privire la furnizarea gazelor naturale, în ciuda rezistenței altor state membre UE. Atitudinea Rusiei stârnește, de asemenea, întrebări în întreaga Europă în domeniul comerțului internațional: conform comisionarului Euro Karel de Gucht, Rusia nu își onorează obligațiile în cadrul OMC, de exemplu cu privire la atribuțiile europene de import ale anumitor produse. Chiar dacă Rusia este membru OMC din 2012.

 presupunem că Rusia nu mai este o amenințare pentru Europa, mai există și alte amenințări sau provocări? Cineva a spus odată: cel care controlează Africa, controlează Europa. Acest lucru este corect din punct de vedere geopolitic: partea de est a Mediteraneanei cu Canalul Suez este încă importantă pentru furnizarea de resurse și produse. Același lucru se întamplă și cu Maroc pe cealaltă parte a mării, controlând intrările și ieșirile. Există o continuă tensiune și conflict – după “primăvara arabă” – în spatele și estul Mediteranei. Acesta a fost cazul mai multor ani: din Algeria până la Irak via Cipru, Israel și țările vecine. Acest lucru creează riscuri pentru rutele comerciale și liniile de alimentare cu energie între Asia și Europa. O analiză aprofundată a acestui fenomen se găsește în “Monsoon, Oceanul Indian și marile puteri ale lumii din viitor” a lui Robert Kaplan. Mai mult decât atât, tensiunile, conflictele și sărăcia motivează oamenii din acea regiune și din restul Africii să migreze în Europa, sperând la o viață mai bună. Chiar și acest fenomen internațional, exploatat de către traficanții de ființe umane, contribuie la tensiunea din Europa și între Europa și vecinii săi geopolitici.

Ei bine, aceasta este o imagine a mediului ostil și concurențial, atunci și acum. În opinia mea, Europa continuă să se confrunte cu riscuri atât interne cât și externe care sunt de o natură social, economică, politică și militară. Provocările actuale sunt – în cuvinte cheie – stabilitatea și securitatea. Dispariția Uniunii Sovietice nu poate conduce la presupunerea naivă că aceste două teme ar trebui să fie mutate de la agenda politică europeană. Din contra, ele își legitimiează locul lor pe acea agendă deoarece este exact acest tip de amenințări externe cel care a dus în multe cazuri la federalizare. De exemplu, SUA.

Pe scurt, există situații competitive la granițele Europei care reprezintă un posibil pericol – sau poate au riscat deja – prosperitatea, stabilitatea internă și securitatea Europei. Indiferent dacă Europa este de acord sau nu, acest impact a fost simțit deja și va continua.

Acesta este motivul pentru care sunt convins că vechea forță determinantă de a uni în caz de provocări externe este încă relevant: Europa trebuie să se ridice singură deoarece altă putere nu va face asta. Chiar acum, în acest moment, statul bunăstării este pe moarte, o declarație pe care o fac în conformitate cu Mario Draghi, președintele Băncii Centrale Europene (BCE). Pentru a face față acestor provocări, Europa are nevoie, mai mult ca niciodată de solidaritate europeană. Iar acest factor, solidaritate, poate fi realizat în mod efectiv doar în cadrul unei Federații. O federație transformă o situație de criză într-o situație win-win: îmbină tot ce este nevoie din punct de vedere al mijloacelor, materialelor și altor instrumente cu scopul de a consolida și de a salva, nimic mai mult și nimic mai puțin. Europa a pierdut din vedere acest obiectiv eficient în 1991-1992. Da, Federația Europeană ar putea chiar deveni un NATO mai bun cu două țări nucleare: Franța și Marea Britanie.

De ce ar trebui să așteptăm să atragem de la acea sursă de energie, prin exprimarea sloganului “Consolidare prin Unire”. Cu scopul de a menține Europa prosperă în această lume multipolară care se schimbă foarte rapid. Europa necesită să se mențină. Acest lucru nu va fi posibil prin neglijarea lumii din exterior deoarece dorește pace și liniște, așa cum a observat Glucksmann, ci prin reformare, deci federalizare. Ceea ce înseamnă: fuziunea la nivel european a orice este nevoie în domeniul uman și alte mijloace, împuternicirea Europei prin încrederea de sine.

Cum? Prin efectuarea unei politici proprii, economice, socială și militară și prin asta arătând o atitudine pozitivă, nu ca o super-putere, ci ca o putere conștientă de sine în lumea lui 2013, care nu mai este lumea lui 1945, să nu mai vorbim de 1815. Acest lucru este, de asemenea, opinia lui Gluckmann: “O civilizație nu se sprijină în mod necesar doar pe ceea ce e comun. Originea sa poate fi, de asemenea, bazată pe o încercare de a păstra răul afară. (...) Dacă vechile state națiuni nu unesc și creează un front, atunci ele sunt sortite. Este în această perioadă de globalizare absolut necesară pentru a performa ca un bloc.”

Confirm această opinie cu niste – mai mult sau mai puțin similare - observații a doi politicieni olandezi. Pe 2 septembrie 2012, eurocomisionarul Neelie Kroes a declarat într-un interviu cu agenția de presă generală olandeză următoarele: “Nicio țară, nici măcar Olanda sau Germania nu pot rămâne în picioare împotriva puterii globale a economiilor viitoare. Prin urmare cooperarea în cadrul Europei este necesară,” Mai mult, a spus: “Având piață europeană, avem bijuteriile coroanei în mâinile noastre. Circulația liberă a persoanelor și bunurilor în Europa este unică în lume. Alte țări încearcă să țină pasul cu noi într-un ritm chiar mai rapid. Ideea “suntem capabili de a administra lucrurile ca țări separate” a luat final.”

Și ce ar trebui să spunem despre acest citat din Montesquieu Lecture al vice ministrului Afacerilor Externe din Olanda, Ben Knapen, la începutul lui septembrie 2012. “Avem nevoie să consolidăm toate mijloacele posibile pentru a apăra valorile și interesele noastre, chiar și prosperitatea noastră și să le promovăm într-o lume cu puteri ce evoluează rapid. În prima jumătate de secol “o uniune tot mai strânsă” a fost instrumental folosită pentru a atinge obiectivul de niciun război reciproc. Acum văd alt instrument, și anume, nevoia pentru o ”uniune tot mai puternică” pentru a atinge un obiectiv mai contemporan: protecția valorilor și intereselor.”

Pentru a înapoia demnitatea Europei, stima de sine, ar trebui să unească intenționat acel nivel. Te întreb: vom continua noi, ca europeni, să alegem calea de-a lungul a 27 și mai mult de state, ducând la căderea ei? Degradarea Europei a fost deja observată în întreaga lume, și demonstrată. De exemplu, prin ignorarea Uniunii Europene și a statelor membre de cărtre delegații non-europene – inclusiv BRICST – grup din ultima conferință de mediu și dezvolare în Rio+20.

Astfel, Europa trebuie să își îmbine puterile pentru a recâștiga locul pe scena mondială. Trebuie să alegem urgent pentru o schimbare care va conduce Europa către un viitor promițător. Investiția în schimbare necesită eforturi. Fuzionarea puterilor noastre europene, acum divizată și slabă. Șansă într-un sens european: pentru a urca un munte cu o vedere splendidă pe tărâmul făgăduinței și apoi a coborî pe văile sale pentru a culege fructele. Nu este asta ceea ce avem nevoie și astfel, ar trebui să realizăm? Ceea ce ne obligă să ne adunăm curajul. Investim cu scopul de a culege. Națiunile europene au făcut acest lucru separat în secolele anterioare. De ce să nu facem asta împreună acum?