Nr. 10 – Klinkers, September 2012

Articolul nr. 10 rezumă ceea ce Klinkers și Tombeur au încercat să clarifice în articolele anterioare. Klinkers repetă pe scurt ce este o Federație și de ce această formă de guvernământ este superioară actualului sistem interguvernamental european. Acest lucru ar trebui să lămurească multele neînțelegeri – unele dintre ele create intenționat de scepticii europeni – cu privire la adevărata natură a unei organizări federale. Având în vedere acest lucru nu mai este necesar să insistăm pe diferențele dintre confederalism și federalism. Klinkers anunță o noua gamă de Articole, care adresează în întregime întrebări precum: cum ar fi posibil să construim o Federație Europeană în situația actuală? Și cum ar trebui să arate o Federație, atât din punct de vedere constituțional cât și instituțional?

Stimate Tombeur, cele 9 articole anterioare ar fi trebuit să explice suficient esența unui mod de organizare federal. Cititorul interesat va avea, de acum, o bună înțelegere asupra părților ce constituie o Federație. Mai mult decât atât, am făcut tot mai clar că ideile prezentate nu se bazează pe opiniile noastre personale. Ceea ce a fost scris despre guvernarea federală este părerea academică predominantă, provenind de la scrierile lui Althusius (Westphalia, 1557).
Am explicat, de asemenea că o Federație nu este o putere uzurpatoare. Dimpotrivă, statele care iau parte la o Federație nu se evaporă, ele nu se pierd în marele întreg. Ele își păstrează identitatea. Și acea identitate câștigă o valoare adăugată prin natura orientată spre solidaritate a unei Federații. Într-o Federație Europeană germanii rămân germani, britanicii rămân britanici, francezii rămân francezi și așa mai departe. Ei nu pierd nimic. În schimb, solidaritatea bazată pe sistemul federal adaugă un plus de valoare pentru ei, deoarece acest sistem garantează că va avea grijă de câteva interese comune care nu pot fi îndeplinite de țări în mod individual.
Astfel, acest lucru este complet diferit în cadrul sistemului interguvernamental actual. Acest sistem necesită uniformitate în toate statele membre. Într-o Federație, statele membre îsi păstrează suveranitatea în mod individual, deci si diversitatea lor. Deciziile luate de statele membre nu se contrazic cu cele luate de Federație, din simplul motiv că nu există o ierarhie politică, așa cum este cazul, de exemplu, în statul unitat descentralizat Olanda: atunci când vine vorba de obligarea provinciilor și municipalităților să respecte deciziile luate la Haga. Este tocmai această ierarhie formală și informală din cadrul sistemului interguvernamental care forțează membrii la o uniformitate în care multe țări, Marea Britanie pe primul loc, întâmpină o mare dificultate.
Din cauza relației speciale a Marii Britanii cu Europa, noi am investigat problema Texasului în Statele Unite. În 1861 acest stat a părăsit federația unilateral, împreună cu alte câteva state, fără un act constitutiv de legitimare oferit la schimb în momentul aderării la Federație în 1845. Texasul a plecat de teama unei abordări împotriva sclaviei a președintelui Abraham Lincoln. Trebuie să acceptăm că noțiunea de federalizare la acel timp era încă în fază embrionară. Și că Federația este – așa cum este cazul în toată gândirea noastră – un subiect de evoluție. Aparent aceste state ar putea să își permită să iasă din Federație, pur și simplu. Dar, aceștia au plătit un preț înalt pentru acest lucru. Azi, federalizarea este o chestiune de comunicare. Determinarea acesteia are o mare importanță. Ar putea fi un obstacol prea greu pentru Marea Britanie: o țară care, probabil, mereu va încerca să negocieze un acord de ieșire înainte de a se alătura Federației Europene. Acest lucru a fost deja evidențiat prin absența sa în Westphalia în 1648. Determinarea acestui tărâm să facă parte dintr-o Federație pare să fie misiune imposibilă.
Cu alte cuvinte: Confederalismul și Federalismul sunt două modele complet diferite de organizare. Confederalismul poate fi comparat cu o căsătorie: “Este nevoie de două persoane pentru o căsătorie; dar de una singură pentru divorț”. Federalismul este o legătură mai puternică decât o căsătorie: fiecare partener și organismul gederal, la fel ca fiecare membru, trebuie să fie de acord cu orice decizie pentru a schimba obligațiunile, de la înființarea acesteia până la sfârșit, cand se dizolvă. Într-o confederație suveranitatea revine exclusiv elementelor constitutive ale Confederației; într-o federație suveranitatea este împărțită între întreg (Federația) și părți (statele membre, sau orice nume ar putea purta ele).
De la primii pași spre o cooperare europeană, după cel de-al doilea Război Mondial, Europa nu a stabilit niciodată pașii fundamentali spre o Federație reală și completă. Acesta este motivul pentru care David Marquand are dreptate atunci când afirmă în lucrarea sa “The End of the West” că Uniunea Europeană este prinsă pe tărâmul nimănui între federalism și confederalism.
Cu acestea sperăm că am eliminat o serie de neînțelegeri cu privire la o Federație Europeană. Și, să fim sinceri, multe dintre aceste neînțelegeri au fost create de către politicieni francezi, britanici și olandezi – nu întâmplător toate funcționând în state unitare. În acest sens, ei au speriat o mulțime de cetățeni europeni, nejustificat, dar nu fără un scop. Desigur că au existat și acolo politicieni ale căror cuvinte negative despre Europa nu servesc scopul de câștig politic. Poate și-au exprimat părerile negative despre Europa dintr-un motiv real de îngrijorare cu privire la modul său de operare. Dar, în acest sens, ei au devenit victime ale unei iluzii optice. Poate o metaforă poate clarifica neînțelegerile lor.
Toate creaturile vii trec prin patru etape ale vieții. Organizațiile nu sunt diferite: naștere, dezvoltare, stare de echilibru și degradare. Din cauza faptului că – din anii 1990 – Uniunea Europană a fost supusă unui număr incredibil de modificări, nu în ultimul rând prin Tratatul de la Lisabona, se poate trăi cu iluzia că sistemul interguvernamental este încă în viață și în putere. Dar, după eșuarea încercării de federalizare de la Maastricht din 1992, acest sistem a produs – cu multă străduință – doar un singur rod, moneda euro. Și rodul unic este neglijat, deoarece nu este hrănit de părinții săi de luptă. După ce sănătatea Uniunii Europene a fost deteriorată și acum, cum sistemul de luare a deciziilor cu privire la problemele comune, se află în faza de degradare, Uniunea este pe moarte din toate punctele de vedere.
Semnele de viață încă perceptibile sunt înselătoare, pentru simplul motiv că zilnic mii de cetățeni fac naveta la locurile lor de muncă europene și primesc un salariu lunar. Este “sistemul de susținere al vieții” cel care menține sistemul viu în mod artificial. Dar, în realitate, ca o comunitate vitală Uniunea Europeană a expirat deja – aceasta este iluzia optică. Din cauza faptului că efectele ei negative sunt vizibile și tangibile, în special ca urmare a incapacității de a rezolva eficient criza economico-financiară, este legitim să se judece negativ Uniunea. Dar se confundă adevărata sursă de criticism legitim: cauza de bază nu este lipsa tragerii de inimă de luare a deciziilor, ci vitalitatea expirată a sistemului.
 ne întoarcem la oamenii care obțin profit politic din înfățisarea Europei ca pe un monstru periculos. Aparent, acest tip de înșelătorie este din toate timpurile. A fost deja menționat de autorii Articolelor Federaliste. În Articolul nr. 15 Hamilton avertizează cititorii că drumul de la o Confederație la o Federație este îngreunat de numeroasele obstacole create de sofiști, adică de susținătorii confederalismului. El transmite acest avertisment prin însumarea cu precizie a tuturor deificențelor sistemului confederal. Fără nicio ezitare, el afirmă că țara va deveni o anarhie dacă sistemul confederal prevalează. Acest punct de vedere este similar cu afirmația noastră că guvernarea interguvernamentală se macină din interior: sistemul UE, condus de agenda națională, este pe un sistem de susținere a vieții și se va prăbuși dacă nu se schimbă.
Pentru o mai bună înțelegere a apelului pasionat al lui Hamilton pare adecvat să cităm câteva din cuvintele sale. El vorbește despre “prieteni inteligenți ai Uniunii”, plasând adepții confederalismului în colțul pentru nătângi. El consideră confederalismul ca etapa finală a “umilirii naționale”. Și ce ar trebui să spunem despre cuvinte precum “violare constantă și nerușinată” sau “pericol iminent pentru conservarea existenței noastre politice”, ca ultime efecte ale confederalismului?
Acestea nu sunt observații minore cu privire la pericolele pe care confederalismul le prezintă, în opinia lui Hamilton. Apoi, el respinge pas cu pas toate cricitile confederaliștilor asupra conceptului de Constituție Federală sfârșind cu: “Aici, neamul meu, constrâns de orice motiv care ar trebui să influențeze un popor luminat, să adoptăm o poziție fermă pentru siguranța noastră, liniștea noastră, demnitatea și reputația noastră. Să distrugem cel puțin farmecul fatal care ne-a sedus de prea mult timp de căile fericirii și prosperității”.
La baza criticismului lui Hamilton se află faptul că în Confederație principiul puterii legislatice este în mâinile statelor, nu în mâinile cetățenilor ce formează statele. Ne-am confruntat cu caracteristicile de bază mai devreme: guvernarea interguvernamentală este construită de sus în jos; liderii statelor și liderii guvernului sunt cei care iau deciziile în cadrul Consiliului European, deseori prefabricate de Franța și Germania. Filozoful german Jürgen Habermasm citat de Rik van Cauwelaert în saptămânalul Knack, afirmă răspicat: “Elitele politice își împing elita proiectului sfârșite– fără a clipi - și privează cetățenii europeni de la aportul lor.”
Într-un sistem federal, pe de altă parte, puterea de luare a deciziilor este organizată de jos în sus. Aceasta este diferența fundamentală. Așa se explică într-o oarecare măsură, neliniștea și nemulțumirea resimțită de cetățenii europeni cu privire la sistemul actual de guvernare din Europa. Prin urmare, nu este mai puțin decât minunat că părinții fondatori ai Constituției Federale a Statelor Unite – la convenția de la Philadelphia din 1787 – au furnizat acest concept cu un Preambul, începând cu faimoasele cuvinte: “Noi, poporul….”. Nu statele participante, nici guvernele acestora sau liderii guvernelor, ci poporul în sine care a format Federația Americană. Aceste cuvinte i-au condus la un punct de vedere principal: au refuzat să depună proiectul Constituției Federale în fața celor 13 state confederale, a guvernelor acestora, ci în fața cetățenilor acelor state. Cetățenii și nimeni altcineva ar trebui să decidă acceptarea sau respingerea constituției. Și aceștia l-au acceptat.
Sperăm că asta va clarifica, de asemenea, că o formă federală de guvernare are cu totul o altă formă de suveranitate decât cea pe care o cunoaștem de la Westphalia 1648. Suveranitatea creată apoi a fost rezultatul sfârșitului a zeci de războie din Europa. În esență, conceptul din 1648 asupra suveranității a creat un echilibru negativ între state. Conceptul “boss-in-your-own-house” a fost clar ostil, în sensul că o altă țară nu ar trebui să ia vreodată în considerare să te atace sau să intervină în afacerile tale: principiile non-intervenției și non-interferenței. A fost suveranitate ca un instrument de descurajare, a statelor divizate. O suveranitate care a creat protecția teritoriului statului său, statul națiune propriu, și ulterior, protecția intereselor comerciale. Conferințele de pace de la Viena din 1814-1815 și cele de la Versailles din 1919 – certificatele de naștere ale noilor frontiere între state – nu au schimbat sensul conceptului westphalian al suveranității, naționaliste și protecționiste.
Suveranitatea într-un sistem federal este exact opusul. Este un instrument ce creează o legătură intre state. Statele membre, conștiente de faptul că existența și supraviețuirea sunt garantate în cadrul unei Federații, au propriile lor drepturi de luare a deciziilor, de neatins de către guvernul federal, doarece nu există o ierarhie. Ei folosesc aceste drepturi de luare a deciziilor pentru a menține, în solidaritate, centripetă, un stat federal: suveranitatea ca un instrument de creare a valorii adăugate. Niciunul dintre aceste state membre nu simte nevoia să articuleze prezervarea suveranității ei față de alte state membre sau față de guvernul federal în termeni de: “Stai departe”. Nu este nevoie să se teamă că un alt stat membru le va face rău.
Un număr tot mai mare de state au recunoscut deja puterea unică a federalizării. Prin urmare, nu este ciudat că Statele Unite ale Americii sunt cel mai puternic stat din lume și că Germania este văzută ca fiind cea mai puternică din Europa, iar Brazilia din America de Sud.
Am merge prea departe să prevedem că federalizarea va fi caracteristica cea mai puternică a construirii unei națiuni în secolul al XXI-lea? Până la nașterea Națiunilor Unite, imediat dupâ cel de-al II-lea Război Mondial și bazat pe Carta Atlantic a lui Roosevelt și Churchill (august 1941), principiul westphalian al suveranității a fost un instrument pentru menținerea statelor separate. De multe ori în zadar. Unele continuau să caute război. De la Carta ONU o explozie de guvernare interguvernamentală a apărut în mod inevitabil, ducând la o pierdere a suveranității naționale și a suveranității. Cu toate acestea, acest sistem interguvernamental pare să aibă o durată de viață scurtă. Seamană cu un model pentru o perioadă de tranziție: un model de trecere de la era națiunilor suverane de tipul celor de la Westphalia la cel de tipul statelor cu caracter federal. Trebuie să se înțeleagă că au existat mai multe tentative de federalizare înainte și în timpul Uniunii Europene din anii 1950. Forma interguvernamentală dominantă de guvernare, cu toate acestea, părea să conțină prea multe obstacole și capcane pentru a fi de succes. Tipic interguvernamentalismului. Prin urmare, aceasta poate fi doar o metodă temporară de guvernare – un model de tranziție între suveranitatea westphaliană a statului cu divizarea între națiuni, și o viitoare, predominantă formă de suveranitate cu coerență centripetă între statele membre.
În această perspectivă , problema care ar putea fi ridicată este: am merge prea departe să asumăm sau chiar să prezicem că prima parte a secoluluiXXI poate fi caracterizat de o serie de procese federale peste tot în lume? Atunci când Uniunea Europeană va ajunge la acel statut atât din punct de vedere constituțional cât și instituțional, nu ar fi folosit acest lucru drept catalizatpr pentru transformarea mai multor organisme interguvernamentale în federale? De exemplu, amestecătura de organe interguvernamentale din America de Sud: Organizația Statelor Americane (OAS), Uniunea Națiunilor Sud-americane (UNASUR), piața unică (încă limitată) a Americii de Sud (MERCOSUR), Comunitatea Caraibelor și Piața Comună (CARICOM). Dacă Europa pășeste înainte și adoptă un sistem federal, devenind, astfel mai puternică din punct de vedere politic și economic, ar fi de neconceput ca Brazilia să preia același proces în America de Sud? Cu efectul că țările caraibiene din cadrul sistemului ACP (așa numitul African-Caribbean-Pacific-countries, cea mai mare parte foste colonii) să câștige, de asemenea, o relație matură cu Uniunea Europeană? Sau invers: din moment ce Europa a fost deja pe un sistem de suținere a vieții pentru o perioadă, nu ar fi realistică presupunerea că federațiile viitoare existente în afara Europei – Brazilia și India – vor servi drept un catalizator pentru crearea Federației Europene? Vom vedea. Să încercăm, în următorul articol să explicăm că sistemul interguvernamental al Europei nu a putut niciodată (în trecut) și nu va putea niciodată (în viitor) să fie transformat într-unul federal, în cazul în care o astfel de încercare sau abordare reiese din cadrul sistemului interguvernamental însuși.