Nr. 12 – Klinkers, September 2012

O Federație Europeană nu va putea fi constituită niciodată dacă se va face aceeași eroare sistemică din planul Schuman din mai 1950: cedarea dreptului de luare a deciziilor statelor. Acest lucru va duce, în mod inevitabil la concluzia că o Federație nu va putea niciodată să reiasă din sistemul interguvernamental și că ar trebui să fie constituită complet separat de acest sistem. Mai mult decât atât, modul de abordare și ambiția acestei Federații ar trebui să se asemene cu felul în care părinții fondatori au creat constituția federală SUA, la fel ca și fondatorii Benelux din 1944. Cateva aspecte din Planul Schuman sunt importante și ele.

Dacă este corect să concluzionăm că străduința pentru o Europă federală va eșua, prin definiție, dacă se încearcă inițierea acesteia din sistemul interguvernamental, atunci există doar o soluție: ieșirea în exteriorul cutiei interguvernamentale. În schimb, ar trebui să urmăm – fără a fi contaminați cu otrava erorilor sistemice – cursul cooperativ al organizațiilor care nu s-au dus la fund din cauza erorilor sistemice.

Nu trebuie să mai spun că Uniunea Europeană este o eroare completă. Dar acum, cu nevoia de a absorbi o amenințare externă, cum ar fi actuala criză economică, care decurge din criza bancară a SUA, șansele sunt de 50/50 ca Uniunea să supraviețuiască. Punctele forte ale acestui parteneriat nu pot fi măsurate prin succesele ei economice din anii anteriori, ci prin capacitatea sa de a face față loviturilor severe atunci când acestea apar și prin utilizarea de energie care a fost dobândită ca urmare, în scopul de a consolida existența. Noi nu vedem nimic din toate acestea. Dansul pe corzile slabe interguvernamentale, de nenumărate ori a produs doar efoturi inutile de a consolida sistemul actual muribund, mai degrabă decât să o eutanasieze și să creeze o organizație federală vie și strălucitoare care, asemenea celei americane, are o durată de viață de secole – și ca puternica federație germană.

În timpul Convenției de la Philadelphia din 1787 autorii Articolelor Federaliste au descoperit foarte rapid că ar fi inutil să se încerce rezolvarea crizei acelei perioade prin peticirea cu tratatul confederal. Au decis să îl lase în urmă – complet – în scopul de a crea ceva nou: o federație. O casă oferind adăpost, pas cu pas, celei mai mari părți a Americii de Nord. Federația a cumpărat sau a luat cu forța, în secolul al XIX-lea din Franța, Spania și Rusia restul țării care este acum partea de vest și de sud.

Acest lucru necesită o analogie. Ce facem cu cladirile vechi de apartamente aproape prăbușite, care nu mai pot justifica facturile pe reparații? Le dărâmăm și le înlocuim cu spații de locuit moderne. Ca și în cazul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), o organizație construită prin cooperarea confederală a șase state, care a avut, într-adevăr un gram de federalism. Cu toate acestea, acel gram și-a pierdut funcționaliatea după decade în care sistemul a fost petecit. Nu poate oferi o locuință adecvată a 27 de state membre. Există o nevoie urgentă de a construi un nou sistem.

În construirea acelui nou sistem ar trebui să învățăm acum din cele mai bune practici, creând astfel o federație europeană alături de existența Europei interguvernamentale. Două organizații cot la cot, pentru o vreme, una greșită și slabă, una puternică și bună. Secolul al XVIII-lea al istoriei americane ne arată că membrii unui sistem interguvernamental vor adera treptat la sistemul federal. Sistemul interguvernamental se va evaporta imediat ce ultimul stat membru va adera la Federație.

Această construcție seamănă cu ideea lui Guy Verhofstadt, așa cum a afirmat în mai multe cărți: el are în vedere două cercuri concentrice. Centrul interior este miezul politic al țărilor din zona Euro, cooperând ca Statele Unite ale Europei (USE) pe un anumit număr de domenii de politici. Cercul exterior este Confederația Statelor numit Organizația Statelor Europene. Chiar și în viziunea lui cercul confederal va dispărea în cele din urmă, pe măsură ce este absorbit de cel federal.

Pare complicat să existe, pentru o vreme, două sisteme europene alăturate, dar nu este neapărat necesar să se întâmple așa. Ca și copiii care se joacă pe calculator cu o ușurință uimitoare – în timp ce generația mai în vârstă se împotmolește pentru câteva secunde- așa va face față și tânăra generație de politicieni și oficiali cu ușurință complexității a două sisteme de guvernare. În special dacă construcția federală începe în același loc în care prima încercare de federalizare a condus la ieșirea greșită. Prin aceasta vreau să spun următoarele.

Unde a luat Comunitatea Europeană ieșirea greșită ( la acel moment mult dorita cale federală), să cutreiere împrejur timp de decade – prin intermediul terenului fertil care ar putea umple hambarele Europei – în prezent pentru a ajunge la marginea deșertului politic? În exil, în Londra, președinții Belgiei, Olandei și Luxemburgului au creat Benelux. Începută precaut ca o uniune vamală (1948), Benelux a evoluat în câțiva ani într-un parteneriat economic fără taxe de import și export și cu un organism central în 1958. Ritmul și intensitatea a aceste cooperări au reprezentat un stimul pentru 6 state europene, conduse de Franța și Germania, pentru a extinde CECO (înființată în 1950) prin Tratatul de la Roma în 1957. Nu doar primii ani de Benelux au stabilit tendința de cooperare europeană structurată. Nașterea în sine a acestui proiect european mai mare – Planul Schuman din 1950 – ar trebui privit ca pe un stimulent major pentru un conectare europeană. Ideea a venit de la omul de afaceri francez și consilier de stat în afacerile economice Jean Monnet, și a fost declarat de Robert Schumab, ministrul francez al afacerilor externe. Textul acestui plan este scurt și conține două aspecte contradictorii asupra cărora aș vrea să atrag atenția cititorilor. Fiți atenți la cuvintele îngroșate și subliniate, comparați-le și zâmbiți la recunoașterea erorii sistemice inițiale, ieșirea greșită.

Planul Schuman, 9 mai, 1950
Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creative proporționale cu pericolele care o amenință.
Contribuția pe care o Europă organizată și locuită o poate aduce civilizației este indispensabilă pentru menținerea unor relații pașnice. Asumându-și de peste 20 ani rolul de campioană a unei Europe unite, Franța a avut întotdeauna ca scop esențial menținerea păcii. O Europă unită nu a fost atinsă și s-a ajuns la război.
Europa nu va fi creată dintr-o dată sau în conformitate cu un singur plan. Va fi construită prin realizări concrete care vor genera, în primul rând o solidaritate de facto. Unirea națiunilor Europei necesită eliminarea opoziției învechite a Franței și Germaniei. Orice acțiune întreprinsă trebuie să aibă, în primul rând, aceste 2 țări.
În acest scop, guvernul francez propune să fie luate măsuri imediate pe o caracteristică limitată dar decizivă.
Se propune ca producția franco-germană de cărbune și oțel, să fie plasată sub o Înaltă Autoritate, în cadrul unei organizații deschise participării altor țări din Europa. Punerea în comun de cărbune și oțel ar trebui să asigure în mod imediat fundația comună pentru dezvoltarea economică, ca un prim pas către Federația Europei și va schimba destinele acelor regiuni care au fost devotate mult timp fabricării manufacturate a muniției de război, al cărora au fost victime pentru multă vreme. Solidaritatea în producție astfel stabilită va demonstra că orice război între Franța și Germania va deveni nu numai inimaginabil, dar practic imposibil. Înființarea acestei unități de producție puternică, deschisă tuturor țărilor care doresc să ia parte și să se angajeze să furnizeze tuturor țărilor membre elementele principale ale producției industriale în aceleași condiții, va pune bazele reale pentru unificarea lor economică.
Această producție va fi oferită lumii întregi, fără diferențiere sau excepții, cu scopul de a contribui la creșterea nivelului de trai și de a promova realizările pașnice. Cu resurse crescute, Europa va putea să ducă mai departe realizarea uneia dintre misiunile sale esențiale și anume, dezvoltarea continentului african. În acest fel, se va realiza, simplu și rapid, acea fuziune a intereselor care este indispensabilă pentru crearea unui sistem economic comun; acesta poate fi aluatul din care se poate dezvolta o comunitate mai largă și mai profundă între țări opozante prin divizii sângeroase.
Prin punerea în comun a producției de bază și prin instituirea unei Înalte Autorități, ale cărui decizii vor reuni Franța, Germania și alte state membre, această propunere va duce la realizarea primei pietre de temelie a unei Federații Europene indispensabile pentru menținerea păcii.
Pentru a promova realizarea obiectivelor definite, guvernul francez este dispus să inițieze negocieri pornind de la următoarele baze. Obligația cu care Înalta Autoritate va fi însărcinată va fi de a asigura, în cel mai scurt timp posibil, modernizarea producției și îmbunătățirii calității acesteia; furnizarea de cărbune și oțel în condiții identice cu cele de pe piețele franceze și germane, precum și în ceea ce privește piețele din alte țări membre; dezvoltarea în comun a exporturilor către alte țări; egalarea îmbunătățirilor contițiilor de trai ale muncitorilor în aceste industrii.
Pentru a atinge aceste obiective, începând din condiții foarte diferite în care în care producția statelor membre este în prezent situată, se propune să fie instituite câteva măsuri tranziționale, cum ar fi aplicarea unui plan de producție și investire, stabilirea mașinăriilor compensatorii pentru echivalarea prețurilor și crearea unui fond de restrutcutare pentru a facilita raționalizarea producției. Circulația oțelului și cărbunelui între statele membre va fi imediat eliberată de toate taxele și impozitele și nu va fi afectată de ratele de transport diferențiale. Condițiile vor fi create în mod treptat ceea ce va aduce în mod instantaneu mai multă distribuție rațională a producției la cel mai înalt nivel de productivitate.

Spre deosebire de cartelurile internaționale, care tind să impună practici restrictive pe distribuția și exploatarea piețelor naționale și să mențină profituri înalte, organizația va asigura fuziunea piețelor și expansiunea producției.
Principiile și acțiunile esențiale definite mai sus vor fi subiectul unui tratat semnat între state și trimis spre ratificarea parlamentelor. Negocierile necesare pentru a stabili detaliile aplicării vor fi efectuate cu ajutorul unui arbitru numit de comun acord. El va fi însărcinat cu obligația de a asigura că acordurile convenite corespund principiilor enunțate și, în cazul unui impas, va decide ce soluție urmează să fie adoptată.
Înalta Autoritate comună care se ocupă cu administrarea întregului sistem va fi alcătuită din persoane independente numite de către guverne, pe principiul reprezentării egale. Un președinte va fi ales de comun acord între guverne. Deciziile Autorității vor fi executorii în Franța, Germania și alte țări membre. Măsuri corespunzătoare vor fi furnizate pentru căile de atac împotriva deciziilor Autorităților. Un reprezentant al ONU va fi acreditat Autorității și va fi instruit pentru a face un raport public pentru ONU de două ori pe an, oferind un bilanț al activității noii organizații, în special în ceea ce privește respectarea obiectivelor acesteia.
Instituția Înaltei Organizații nu va prejudicia în niciun fel regimul de proprietate asupra întreprinderilor. În exercitarea funcțiilor sale, Înalta Autoritate comună va lua în considerare puterea conferită de Autoritatea Înternațională a Ruhrului și obligațiile sale de orice natură impuse Germaniei, atâta timp cât acestea rămân în vigoare.

Acesta a fost obiectivul explicit, crearea unei Federații Europene. Faptul că acesta nu a s-a înfăptuit niciodată este datorat greșelii de a lăsa responsabilitatea construirii acestei federații statelor membre și permiterea guvernelor de a numi personalul Înaltei Autorități, organul executiv al ECSC, al cărui Jean Monnet a devenit primul președinte. Cu cuvintele tale, în Articolul nr. 9, stimate Tombeur, federalism primitiv. Aici a început căutarea intereselor comune. Cu toate acestea, de la început, conduși de interesele naționale. Aceasta este piesa de bază a ieșirii greșite.

Faptul că este imposibil să începi o Federație în acest fel a fost deja înțeles de autorii Articolelor Federaliste. Acesta este motivul pentru care au refuzat să aibă Constituția Federală stabilită de State. Au ales să formeze federația prin oameni înșiși – printr-un sistem de alegători, dar oricum construit de jos în sus. Faptul că orice formă legală de cooperare europeană a fost realizată de către state de la început, de către guvernele lor – mai târziu culminând într-un Consiliu European care lua toate deciziile principale, împins din punct de vedere ierarhic de jos în contextul unei uniformități impuse la nivel central – a împiedicat de-a lungul anilor crearea unei Federații. Intenția inițială a fost corectă, dar executarea sa a fost greșită, de la început.

Dacă intenționăm să stabilim o Federație Europeană – începând de jos, elaborând-o de-a lungul anilor pe lângă actualul sistem interguvernamental- trebuie să internalizăm și să urmăm atmosfera și pasiunea primilor ani ai Beneluxului și a ambițiilor federale ale Planului Schuman; fără a garanta guvernelor Statelor niciun rol decizional în acest sens. Cum am putea realiza acest lucru?

Permiteți-mi să răspund la această întrebare cu alte două întrebări: ce ai nevoie pentru a stabili un sistem ca acesta și cum ar trebui să obții asta? Folositor, inițial este o problemă. Ei bine, o problemă pe care o avem, de vreme ce ne confruntăm cu o astfel de amenințare uriașă care se poate îndoi în cazul în care Uniunea va supraviețui. și așa cum tu, Tombeur, ai argumentat convingător în Articolul nr. 9 că această amenințare nu constă doar într-o criză economică și bancară, ci în esența schimbărilor importante în relațiile de putere la nivel mondial în relațiile de comerț și apariția unor noi state puternice, ar fi înțelept pentru Europa să își adune punctele forte într-un sistem robust, o Federație. Astfel, în ceea ce privește amenințările, situația noastră în prezent corespunde complet cu cea a crizei care a dat naștere Constituției Federale a Americii în 1789.

Ce altceva mai avem nevoie? Unii oameni cred că cooperarea federală este evidentă. Asta îmi amintește de cele trei persoane care pledează în Articolele Federaliste, cu pasiune și argumente, pentru Constituția Federației Americane. Dar, de asemenea, și de genul de oameni care au stabilit Benelux în 1944. În al treilea rând avem nevoie de ceva care să semene cu Planul Schuman: o viziune, neșlefuită, sobră, dar convingătoare cu scopul de solidaritate centripetă. În cele din urmă, avem nevoie de oameni din mai multe țări, cărora le-ar plăcea să adopte o astfel de abordare.

Pe scurt, avem nevoie de o problemă, câțiva pioneri neînfricați, cineva care să scrie o viziune pentru a îî face pe oameni conștienți și de acord cu această viziune. Astfel, încă o dată: niciun demers oficial provenit de la state, guverne, președinți sau lideri de guverne. Ei pot lua parte în acest proiect, dar nu în funcție de biroul și mandatele aferente. Pentru că astfel ne-am întoarce din nou la aceeași eroare sistemică care împiedică crearea unei Federații reale.

Acum, rămâne întrebarea: cum construim o Federație pe baza acestor ingrediente?

Două lucruri ar trebui să se întâmple în același timp: primul, recunoașterea de către unii oameni că țara lor este gata pentru dorința centripetă de mai multă unitate fără a pierde identitatea suverană; și al doilea, o persoana asemenea lui Schuman care să fie capabilă să articuleze acest lucru într-o viziune. Istoria pare să ne învețe că ar trebui să căutăm acei oameni - ca în 1914 – în Belgia, Olanda și Luxemburg: oamenii fermi se adună, se privesc și își spun: “Să o facem?” Ceea ce a fost posibil în 1944 este posibil și acum. Acești oameni sunt printre noi, nu voi menționa niciun nume. Nici nu voi înainta vreo sugestie pentru cineva care ar putea juca rolul lui Schuman și să scrie viziunea scurtă, convingătoare și centripetă. O astfel de persoană este, fără îndoială, printre noi. Dar vom lăsa procesul natural să determine cine se va evidenția pentru a juca rolul istoric de care este nevoie acum.

În acest fel, o bază fructuasă poate fi pusă pentru cetățenii Belgiei, Olanda și Luxemburg, pentru a conveni asupra unei organizații federale. O federație a 3trei țări, ca un prim pas spre o federație europeană completă. Începând liniștit: “In der Beschränkung zeigt sich der Meister”. Limitată atât constituțional cât și instituțional. Voi reveni la asta mai târziu. Aceste trei țări se retrag individual din sistemul interguvenamental – lăsând astfel, ca statele membre ale Tratatului de la Lisabona pe baza articolului 50, secțiunea 1 – pentru a intra din nou în Tratat sub forma unei Federații a statelor. Alte state membre ale Federației Europene sunt, ulterior, capabile să urmeze exemplul.

După cum am menționat mai sus, aceste două lucuri trebuie să se întâmple. Cu toate acestea, dacă vrem să învățăm cât mai mult posibil de la cele mai bune practici istorice trebuie ne întrebăm dacă avem nevoie de al treilea element.

Jean Monnet a fost un vizionar arivist, dar nu trebuie să uităm că a lucrat, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, în compania lui Winston Churchill și Franklin Delano Roosevelt, precedat de către președintewle SUA Woodrow Wilson, fondator al Ligii Națiunilor. Acest lucru va fi jucat un rol, fără îndoială, în modul său de gândire conceptuală a cooperării europene. În urma celui de-al doilea Război Mondial Monnet a fost familiar cu Planul Marshall din 1947, prima încercare de a revitaliza Europa într-un mod care ar putea acționa ca o putere compensatorie pentru creșterea influenței Rusiei în direcția de vest. Cu toate acestea, încercarea de a crea acest lucru nu a mers suficient de rapid în ochii americanilor. Acest lucru a condus Dwight Eisenhower, în 1951, primul comandant șef al NATO, să afirme – derivat din articolul lui Bas Kromhouts “Hoe de Amerikanen de Europese Unie pushten” (Cum au împins americanii Uniunea Europeană): “Nu există o soluție reală pentru problema europeană înainte ca Statele Unite ale Europei să fie stabilite.”

Având în vedere considerente financiare, America a vrut să își retragă trupele din Europa, dar nu a îndrăznit să facă acest lucru înainte ca o Europă Federală, cu o forță europeană de apărare, să fie stabilită, ca o putere compensatorie împotriva Rusiei. Pentru a împinge acest concept, America a forțat țările care doreau sprijin Marshal să devină membri ai Organizației de Cooperare Economică Europeană, care a început cu eliminarea barierelor comerciale. Cu toate acestea, Statele Unite ale Europei, cu organizații de apărare europeană, nu au fost încă stabilite.

Drept urmare, am înaintat întrebarea dacă nu avem nevoie de un al treilea element pentru a face posibilă crearea unei Europe Federale: un nou impuls de la Statele Unite ale Americii spre Uniunea Europeană – nu diplomație blândă, ci împingere conștientă, cu bani, pentru a ajuta Europa să își rezolve criza actuală: un nou Plan Marshal? Sau de această dată un plan de sprijin tehnologic pentru puterea militară a UE pentru a crea în sfârșit o legărură federală?

Stimate Tombeur, din moment ce urmăm federalizarea americană de la sfărșitul secolului al XVIII-lea ca o bună practică, pare înțelept să analizăm originea și funcționarea țărilor Benelux ca un factor de ghidare. Puterea ambelor inițiative istorice poate funcționa ca un fundament pentru crearea unei Federații Europene. Autorul oaspete Fernand Jadoul va ilustra acest lucru în Articolul nr. 13. Dacă cineva vrea să ne reproșeze că urmarea exemplelor Statelor Unite și ale Beneluxului nu face dreptate realității europene de azi, trebuie facem referire la „Met de kennis van toen. Actuele problemen in het licht van de geschiedenis” („Cu cunoașterea timpurilor anterioare. Problemele actuale în lumina istoriei”), o carte în care Rutger Bregman explică faptul că istoria este plină de lecții valoroase.