Nr. 13 – Jadoul, October 2012

În conformitate cu intenția noastră de a prezenta exemple de succes ale cooperării politice în trecut, autorul invitat Fernand Jadoul descrie felul în care în timpul celui de-al doilea Război Mondial (câțiva ani înainte de planul Schuman), Benelux a fost înființată, care au fost motivele sale comune și modul în care această organizație a folosit drept model pentru crearea unei alianțe europene mai mari numită azi Uniunea Europeană. Deși UE a prins obiectivele inițiale ale Benelux, noul Tratat Benelux din 2012 susține cu fermitate o consolidare continuă a cooperării europene. Nici constituțiile naționale, nici tratatele europene (inclusiv tratatul de la Lisabona) nu reprezintă un obstacol în calea federalizării Benelux.

Semințele unei Europe unite au fost inactive timp de secole. Aici și acolo aceste semințe au produs o plantă; cu toate acestea planta a murit întotdeauna. Chiar dacă Spinelli și Rossi au dat un nou impuls federalizării europene cu manifestul de la Ventotene din 1941, ar trebui să precizăm că nu este încă o Federație. Aparent, noi trebuie să asteptăm o schimbare a climatului politic care va permite semințelor să crească și să înflorească în toată Europa. Din moment ce vom observa semne de schimbare, trebuie să evaluăm dacă putem trage energie din trecut pentru a face un salt de succes în viitor.

Articolul menționat anterior, al lui Éva Bóka, “Regândirea rolului ideilor federaliste în construcția Europei”, descrie pe scurt cele mai multe inițiative federale și protagoniștii lor. Să analizăm câteva detalii.

Încă din 1713, Abbé de St. Pierre a scris Projet pour rendre la paix perpétuelle en Europe. În 1814 socialistul francez Contele Saint-Simon a proiectat un model de cooperare europeană, incluzând Parlamentul European. Câteva decade mai târziu autorul francez Victor Hugo a introdus conceptul de “Statele Unite ale Europei”.

Cu toate acestea, numai după cele două războaie mondiale o miscare europeană spre unitate a apărut; într-o anumită măsură datorită lui Spinelli și Rossi, dar controlată de Monnet și Schuman. Poate ar trebui să fie mai degrabă menționată ca o mișcare de cooperare europeană. De la Tratatul de la Roma (1957), două întrebări principale au determinat viitorul Uniunii Europene: dezvoltarea și aprofundarea Uniunii. Ei bine, extinderea Uniunii este evidentă pentru toți, contrar așteptărilor: numărul de state membre a crescut de patru ori și jumătate într-o jumătate de secol. Cu toate acestea, aprofundarea Uniunii – în sensul integrării europene – nu a condus încă la o reușită. Cauza sa a fost descrisă clar în documentele anterioare: alegerea, la începutul anilor ’50, de a arunca cooperarea în modelul unui sistem interguvernamental a funcționat excelent în primii ani ai Comunității, dar treptat a devenit contraproductivă. Aprofundarea prin integrare pare a fi o degradare înșelătoare a suveranității statelor membre. O eroziune a statului națiune, ca urmare a caracterului ierarhic al tipului de luare a deciziilor vertical al Bruxellului, convingând statele spre o uniformitate unde diversitatea adaugă culoare și aroma de a trăi împreună. Intuitiv, rezistența la acest tip de luare a deciziilor a crescut. Unele state membre – în frunte cu Olanda – au formulat în mod deschis acest lucru cu sloganul “Îmi vreau banii înapoi”, un slogan de origini britanice (vezi secțiunea specială de la sfârșitul articolului).

 continuăm cu prezentarea motivelor pentru a părpsi acest sistem interguvernamental depravat în urma noastră cât mai curând posibil.

O aprofundare suplimentară a cooperării europene pare necesară, dar acest lucru ar trebui s[ fie impus într-un mod diferit: prin federalizare. Nevoia de integrare poate fi satisfăcută prin organizarea comuniunii de integrare – cu propria suveranitate – la un nivel mai înalt de statele membre, lăsând suveranitatea membrilor intactă. Exemplul pe care Klinkers l-a dat în Articolul nr. 2 cu privire la Asociația Proprietarilor unui bloc de apartamente este exact modelul unei organizații federale, care prin deviniție lasă intactă autonomia membrilor, adăugând doar un plus de valoare prin a face posibilă grija – într-un mod asupra căruia s-a convenit – aspectelor de interes comun din acea clădire.

Astfel, într-o federație decentă, aspectul de integrare este o chestiune de operare mai sus de “proprietarii apartamentelor” – pentru interesele comune – fără a interveni în mediul lor. Pentru a elabora această metaforă mai mult: sistemul interguvernamental obligă proprietarii de apartamente să trăiască împreună ca o comună, în care libertatea individuală autonomă dispare. Acesta este tipul greșit de integrare, care conduce la vaporizarea suveranității propriei locuințe. De aceea ar fi bine pentru politicienii europeni – atunci când pledează pentru mai multă integrare europeană – să folosească cuvintele “integrare politică” mai atent decât o fac în prezent.

Astfel poate fi folositor să învățăm din istoria Beneluxului. Uniunea Beneluxului poate fi folosită ca un exemplu excelent pentru crearea unei fundații interioare Europei Federale. Timp de secole numele de “Tărâmurile Joase” sau “Olanda de Nord și de Sud” au avut legătură cu partea Europei care ar putea acoperi în anii ulteriori teritoriul Olantei, Belgiei și Luxemburgului. Pe 19 aprilie, 1839 Marile Puteri ale timpurilor au semnat Tratatul de la Londra pentru a executa ceea ce se afla pe acte din 1830: separarea definitivă între Olanda și Belgia, incluzând independența Luxemburgului. Solicitarea făcută în 1841 de Luxemburg, adresată regelui olandez (la acel moment, de asemenea, funcționând ca Marele Duce al Luxemburgului) pentru a semna un tratat cu Belgia, completată de o uniune economică cu Olanda, poate fi considerată ca prim pas în direcția a ceea ce avea a devină Benelux peste ani.

Primul Război Mondial a adus Belgia și Luxemburg și mai apoape: ei au stabilit Uniunea Economică Belgia-Luxemburg (BLEU), care a devenit, de asemenea, o uniune monetară. Dou[ țări mici, dar nu un caz mic dacă se ia în considerare că acest lucru se întâmplă în perioada în care președintele american Woodrow Wilson a fost implicat în stabilirea Ligii Națiunilor. În cuvintele lui Dirk Rochtus și Ward Kennes: “Această Uniune Monetară a creat cu mult înainte de introducerea monedei euro un sentiment intim de comuniune.

Depresiunea economică din anii 1920 a dus la o cooperare mai largă: cele trei țări ale Benelux și cele trei țări scandinave au semnat – printr-o inițiativă a ministrului norvegian de externe – primul tratat privind cooperarea economică: Convenția de la Oslo (1930). Scopul principal al acestei Convenții a fost eliminarea barierelor comerciale. La puțin timp după, în 1932, țările Benelux au semnat Tratatul Lausanne-Ouchy cu același scop. Țările Oslo s-au luptat, de asemenea, pentru mai multă cooperare politică, dar nu au fost capabili să se ridice împotriva țărilor mari.

Citez câteva cuvinte din introducerea cărții lui Ger van Roon: “Discuția despre propunerea belgiano-olandeză din iunie 1932 de a introduce o uniune vamală a reînviat contactele multilaterale de la Oslo. Eșecul Conferinței Mondiale Economice și Monetare din 1933 în Londra a împins țările de la Oslo chiar mai aproape împreună. Mai mult decât atât, Finlanda a fost acceptată în această legătură. (...) Începând cu 1935 și 1936, anii invaziei Etiopiei de către Italia, și remilitarizarea Renaniei, aspectele politice au început să domine în cadrul parteneriatului de la Oslo. S-au stabilit chiar și câteva contracte militare bilaterale. Ar fi fost un moment favorabil pentru a se angaja într-o cooperare politico-militară. Belgia și Suedia au favorizat de la început aspectul politic al cooperării de la Oslo.

Dezvoltarea cooperării efective în nord-vestul Europei a fost constantă. Cel de-al doilea Război Mondial a împins cele trei țări ale Beneluxului chiar mai aproape: pe 21 octombrie 1943 guvernele lor au semnat, în timpul exilului de la Londra, un acord monetar. Abia un an mai târziu, la 5 septembrie 1944, tot în timpul exilului, au semnat acordul vamal Olanda-Belgia-Luxemburg. În plus față de acordurile de cooperare în afacerile economice în care ar fi putut fi fructuos cu privire la zona geografică, acest acord vamal a condus în mod substanțial la crearea Uniunii Economice Benelux care a fost semnat în 3 februarie 1958.

Ger van Roon declară în epilogul său: “Stabilirea Beneluxului a fost rezultatul și încoronarea a 30 ani de apropiere crescută între cele trei state. Guvernul belgian de la Londra a luat inițiativa de a coopera în continuare. Acest lucru a fost considerat o continuare a cooperării Oslo. Unul dintre firele acestei cărți este procesul de la autonomie la dependență. Istoria țărilor Oslo este un avertisment împotriva așteptărilor exagerate despre influența unei țări mici în afacerile internațiuonale. Pe de altă parte, acestă perioadă arată către abilitatea țărilor mici – în special în cooperarea reciprocă – de a executa o politică externp mai flexibilă, capabilă să răspundă mai rapid la situații noi. (…) Deoarece cooperarea de la Oslo a fost, în ciuda slabiciunilor ei, o indicație de integrare post-război, această carte este, de asemenea, o pledoarie pentru cooperare, în special în vremurile de criză economică.”

Uniunea Benelux a creat 2 elemente: a) coordonarea politicilor economice, financiare și sociale, precum și b) acceptarea și realizarea unei politici comune în ceea ce privește relațiile economice cu alte țări. Această dimensiune economică și financiară a fost suplimentată în mod treptat de domeniile transportului, planificarea fizică, mediul, poliția și justiția. Succesul Beneluxului este evident: cu privire la potențialul economic ocupă a patra poziție în Uniunea Europeană, precum și la nivel mondial în ceea ce privește importul și exportul în cauză.
În contextul federalizării Europei, este important să analizăm cele trei constituții naționale și relația bazată pe tratat între Benelux și Uniunea Europeană.

În ceea ce privește acest element Constituția belgiană prevede: “Executarea unor anumite atribuții pot fi transferate la nivelul instituțiilor internaționale prin tratat sau acord” (articolul 34). Constituția olandeză menționează același lucru: “Luând în considerare – dacă este necesar – articolul 91, punctul 3, puterile legislative, executive și juridice pot fi transferate prin tratate la organizațiile internaționale” (articolul 92). Constituția de la Luxemburg afirmă: “Executarea puterilor legislativă, executivă și juridică poate fi temporar transferata instituțiilor internaționale” (articolul 49bis). Astfel, Constituțiile țărilor Benelux le permit acestora să creeze o Fedeație deoarece transferul de putere impunătoare, cu alte cuvinte, suveranitatea, este constituțional posibilă.

Tratatul de la Roma (1957) conținea în articolul 306 așa numita “clauză permisivă”. În cuvintele următoare: “Dispozițiile tratatului prezent nu împiedică existența și realizarea uniunilor regionale între Belgia și Luxemburg, precum și între Belgia, Luxemburg și Olanda, în măsura în care obiectivele acestor uniuni regionale nu au fost indeplinite cu acest tratat.” Faptul că țările Beneluxului au stat la leagănul unificării europene poate explica introducerea acestui articol în Tratatul de la Roma.

Acest text este, de asemenea, găsit în articolul 350 al Tratatului de la Lisabona din (2007/2009). Semnificația acestuia este esențială pentru întrebarea dacă Tratatul de la Lisabona poate rezista federalizării țărilor Benelux. Datorită acestui articol nu există un astfel de obstacol. Belgia, Luxemburg și Olanda sunt libere să se angajeze într-o uniune federală. Datorită faptului că articolul 50, secțiunea 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană ( care este unul dintre cele 2 tratate din cadrul Tratatului de la Lisabona) statelor membre le este permis să părăsească Uniunea Europeană, nu va fi o problemă dacă Belgia, Luxemburg și Olanda părăsesc sistemul interguvernamental individual, cu scopul de a intra din nou sub forma unei Federații a trei țări – atâta timp cât acest sistem interguvernamental este încă în viață.

Înapoi la trecut. Tratatul Benelux din 1958 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1960 pentru o perioadă de 50 ani. Astfel, până în 2010. În această perioadă unele modificări internaționale, europene și economice au avut loc, incluzând stabilirea Uniunii Europene, înlocuind treptat obiectivele Beneluxului cu privire la domeniile economice și monetare. Cooperarea politică din cadrul Beneluxului a devenit mai slabă de asemenea, tot mai dificilă din cauza diferențelor existente în atitudine, de exemplu, ca urmare a Olandei tot mai orientată către Atlantic, așa cum s-ar manifesta în afacerea Irak. Probleme și diferite opinii cu privire la executarea unei părți din tratatele Schelde și restabilirea vechii căii ferate Iron-Line nu au contribuit la intensificarea cooperării dintre Belgia și Olanda. Câțiva ani în urmă aceste controverse au dus la amânarea sau anularea ședințelor ministeriale sau la reprezentarea miniștrilor în acele ședințe de către funcționarii publici.

Cu toate acestea, acest lucru nu a dus la dispariția Beneluxului. Cu ceva timp înainte de încheierea perioadei Benelux în 2010, consultări pe scară largă și pregătiri pe mai multe nivele politice au rezultat în “Tratatul de revizuire al Tratatului semnat în 13 februarie 1958 pentru stabilirea Uniunii Economice Benelux” semnat la 18 iunie 2008 la Haga. Acest tratat revizuit a intrat in vigoare la 1 ianuarie 2012. Datorită modului de funcționare a Uniunii a fost extins pentru a include problemele non-economice, numele oficial devenind Uniunea Benelux. Scopul acestui nou tratat este aprofundarea și elaborarea cooperării dintre cele 3 state cu scopul de a a) menține rolul de pionierat al Beneluxului în cadul Uniunii Europene și b) extinde cooperarea transfrontalieră în fiecare domeniu.

Se va urmări în mod special dezvoltarea suplimentară a Uniunii Europene, la dezvoltare durabilă și cooperare în ceea ce privește justiția și afacerile interne. Prin semnarea acestui nou tratat cele trei țări intenționează să dea un nou impuls cooperării lor. Acest lucru poate fi concluzionat atunci când citim Declarația Politică a celor trei guverne naționale la momentul semnării tratatului în iunie 2008. Cu toate acestea, acest lucru nu a fost încă executat în forma unei cooperări politice Benelux mai structurală. În această declarație cele 3 guverne făgăduiesc următoarele:

  • “Cooperarea noastră … a produs mult pentru țările noastre și a fost o sursă de inspirație pentru multe alte țări.”
  • ”Organizația noastră a fost un exemplu pentru Comunitățile Europene.”
  • “Noul tratat deschide calea asigurării cooperării noastre cu un conținut mai dinamic într-un context internațional și politic în schimbare.”
  • “Guvernele noastre sunt determinate să conducă acest proces politic.”
  • “Pentru a ajusta cooperarea în mod regulat cu scopul de a juca un rol de pionierat permanent în cadrul Uniunii Europene și pentru a mări eficiența cooperării transfrontaliere între statele noastre pe toate nivelurile.”
  • “Într-o Uniune Europeană extinsă la 27 state, este imperativ pentru Benelux să vorbească în unanamitate pe un spectru larg de probleme ... și, astfel ... lângă întâlnirile tradiționale dinainte întâlnirilor Consiliului European – adunarea la începutul fiecărui mandat prezidențial UE – punerea amprentei asupra procesului decizional UE”
  • “Benelux va îndeplini noi sarcini, va dezvolta o nouă strategie și va primi o nouă direcție politică ... cu scopul de a oferi soluții inovatoare pentru toți europenii”.
  • Nu ar fi potrivit să presupunem că cele 3 guverne Benelux se vor rezuma la exprimarea acestor cuvinte fără a avea voința și curajul de apune în elanul și entuziasmul Declarației Politice în acțiuni concrete. Astfel, Benelux ar trebui să vadă funcția de catalizator pentru o Europă mai cooperantă ca o provocare și o obligație. Pentru a demonstra acest lucru mă refer la următoarele.

Unele tratate și acorduri importante au fost deja semnate. De exemplu, acordul Schengen și consultarea Senningen. O alianță Benelux mai robustă produce un potențial economic enorm, mai ales în cooperarea cu statele membre germane Nord-Rhine-Westfalen (NRW) și alte state membre germane. Împreună, Benelux și NRW acoperă aproximativ 46 milioane de cetățeni care ar putea exercita o influență mare într-o Europă federală.

Chiar dacă noul tratat al Uniunii Benelux nu declară printre obiectivele sale o apropiere culturală, tratatul, cu toate acestea, menționează că un program de lucru comun poate include cooperarea pe diferite comenii, dacă este necesar pentru a realiza unul din obiectivele sale. În special în țările Benelux, proiecte și activități din domeniul culturii și artelor pot aduce mai aproape cetățenii – ei își înțeleg adeseori istoria, cultura și obiceiurile mai bine decât o fac alți europeni - și ar promova conștiința europeană. Mai multe proiecte au fost deja realizate cu succes, deși pe o scară mică. Acesta este motivul pentru care Rochtus și Kennes au pus întrebarea potrivită: ”Este de neconceput, prin definiție, ca Letzeburgers, Frisians, Flemish, Dutch, Limburgers, Walons, Picardians, Brabandians, etc să adopte o construcție de stat care să le permită să conserve și să fertilizeze diversitatea lor?” Aceasta este, pentru mine, o întrebare retorică.

Alianța Benelux este exclusivă. Acest lucru este recunoscut în statele europene și, prin urmare acceptat ca un parteneriat unic în cadrul UE, de asemenea, de alte forme de cooperare regională, cum ar fi Uniunea Norvegiei, statele baltice și grupul țărilor de la Visegrad.

La nivel european o inițiativă Benelux față de propria sa federalizare va fi probabil primită cu simpatie și entuziasm: câteva țări așteaptă până când prima oaie va fi trecut podul. Acesta ar fi primul, dar, de asemenea, pasul decisiv spre o cooperare mai strânsă cu alte țări europene. În toate acestea, să nu uităm semnificația politică a unui Benelux federal: 53 de mandate împreună din 736 în Parlamentul European – cu 3 mai multe decât reprezentanții spanioli sau polonezi (fiecare 50). Și împreună 29 de voturi în cadrul Consiliului Miniștrilor Uniunii Europene, același număr ca și cele mai mari patru state membre Germania, Franța, Marea Britanie și Italia.
O ultimă remarcă. Cele 3 țări Benelux au un interes comun tot mai mare într-o politică de apropiere a rangurilor în fața continuării expansiunii UE. Această expansiune împinge acești trei (din șase) părinți fondatori ai Comunității Europene la marginea sistemului. Benelux nu ar trebui să piardă valoarea sa istorică atât de ușor. Mai mult de o dată a jucat rolul de pionier în crearea de structuri și proceduri care au fost acceptate și integrate în cadrul Comunității Europene. Libera circulație a persoanelor, bunurilor, capitalurilor și serviciilor și crearea unei zone mari, fără frontiere interne (Acordul Schengen) sunt realizări importante care trebuie atribuite Beneluxului. Scopul explicit – așa cum e prevăzut în Declarația politică – pentru a continua să joace rolul de pionier sub pavilionul noului tratat ar fi cu adevărat îndeplinit în cazul în care Benelux, ca un întreg, ar lansa o Europă Federală. Numai atunci, dorința guvernelor Benelux de a vorbi unanim despre nivelul de luare a deciziilor Uniunii Europene ar fi realizat.

Necesitatea acesteia este subliniată de raportul “Cetățeni într-o lume interconectată și policentrică” (aprilie 2012) de Institutul Uniunii Europene pentru Studii de Securitate (ISSUE), care, pe baza strategiei europene și sistemul de analiză a politicii (ESPAS), oferă o imagine revelatoare a “Trendurilor Globale 2013”: până în 2013, Asia și Africa determină evoluțiile politice, economice și sociale din lume. America și Europa vor fi împinse într-un spațiu secundar.
În cartea sa “The End of the West. The Once and Future Europe” David Marquand afirmă același lucru, deși în cuvinte mai aspre: “Poate Europa să redreseze elanul și creativitatea politică care a vindecat rănile celor două mari războaie civile europene ale secolului trecut și apoi a extins sfera de aplicare a regimului democratic la foștii sateliți sovietici din Europa Centrală și de Est? Poate depăși contradicțiile sale interne – între elitele europene și oamenii lor, între promisiunile democratice și realitatea tehnocratică? Poate dezvolta instituțiile cu legitimitate, dorință și capacitate de a permite să se alăture Statelor Unite, China și Indiam ca putere globală? Sau este condamnată să râmână un gigant economic și un pitic politic – bogat, gras, vulnerabil și din ce în ce mai irelevant pentru noua lume care se conturează dincolo de frontierele sale.” În acest sens, Marquand se află în compania lui Mark Eyskens, fost prim-ministru și fost ministru al Afacerilor Externe din Belgia, care în anul 1991 a numit Europa “un gigant economic, un pitic politic și un vierme militar.”

Puțini vor fi surprinși de faptul că Marquand concluzionează că pentru răspunsuri bune la aceste întrebări, Europa este obligată să schimbe sistemul său de guvernare drastic: de la un sistem interguvernamental la un sistem federal.

Secțiune specială
Pentru a ne reaminti cine a fost primul care a folosit acest slogan și pentru a clarifica din nou la ce proceduri perfide a dus sistemul interguvernamental, citez un scurt articol din ziarul flamand Tijd din 23 noiembrie, 2012.

Belgienii plătesc un preț exorbitant pentru britanici
De Tijd 23/11/2012, by Koen Dedobbeleer
177 Million euro. Această sumă forfetară a fost platită anul trecut de către Belgia pentru a contribui la reducerea britanică a bugetului european. În total Marea Britanie a asigurat ea însăși o reducere de 3,6 miliarde de euro în 2011, pentru a fi plătite de alte state membre.
Prim-ministrul britanic Margaret Thatcher a scos această “reducere” notorie. “Îmi vreau banii înapoi” a exclamat ea în 1984. Thatcher a vrut să spună că UK are mai puțini bani europeni decât Franța, care a storcea de bani cu nerăbdare subvențiile agricole.
În orașul francez Fontainebleau Tatcher a obținut permisiunea pentru un “juste retour”. De atunci discountul este un drept dobândit, deși crează resentimente la fiecare duel bugetar. Spre deosebire de britanici, Olanda, Suedia, Austria și Germania trebuie să negocieze din nou și din nou discountul lor și lista țărilor care pretind că discountul este în crestere. De această dată, Danemarca luptă și pentru corecție.
Firește că britanicii, pentru care “discountul” este un fapt expus, sunt favorizați acum. Chiar dacă nu va exista un buget multi-anual, aceștia își vor primi discountul. Acesta este estimat la 3,8 miliarde euro pentru următorul an. Pe langă cei 177 milioane pentru a compensa discountul britanic, Belgia a plătit 24 milioane pentru discountul Olandei și Suediei. Franța a plătit partea majoră a compensațiilor britanice: 965 milioane.