Nr. 14 – Klinkers, October 2012

Cu Articolul nr. 14 autorii incep discuția despre chestiunile constituționale și instituționale care ar trebui adresate inainte de a compune un sistem european federal. Plecând de la punctul de plecare că crearea și construcția Constituției Americane este cea mai buna practică pentru o Constituție Europeană, Klinkers descrie mai întâi structura și conținutul anterioarei. În mod surprinzător Constituția Americană este un document foarte compact: aceasta cuprinde doar 7 articole și se concentrează în principal pe politica triasică. Cunoscând faptul că guvernul confederal nu putea garanta suficientă unitate și că într-o organizație federală stabilirea unei puteri mai sus de statele individuale poate pune în pericol libertatea nou câștigată, în 1787 americanii s-au concentrat pe o demarcație exactă a puterilor legislative, executive și judiciare, astfel încât să prevină ca o putere sa o conducă pe cealaltă. Klinkerrs menționează că cele 7 articole ale Constituției Americane au fost completate cu 27 amendamente. Cu toate acestea, în general această constituție compactă este de departe preferabilă la 55 plus 358 articole ale (2 tratate componente ale) Tratatului de la Lisabona. Acele 7 articole conțin nucleul a ceea ce oamenii doresc să fie garantat și asigurat, constituțional și instituțional; nu este nevoie de mai mult.

Cum ar putea să arate o Federație Europeană, dintr-un punct de vedere constituțional și instituțional? Înainte să pot să răspund la această întrebare trebuie să rezolv o problemă lingvistică.
Cum ar trebui să înțelegem cuvintele ‘constituțional’ și ‘înstituțional’? ‘Constituțional’ înseamnă că ceva este bazat pe un acord care pune bazele pentru funcționarea unei organizații. Acest cuvânt provine din aceeași origine ca și “constitutiv”, însemnând “stabilire” sau “setare”. Vorbim despre o hotărâre constitutivă atunci când un judecător stabilește un statut legal. Dacă actul de bază se referă la un stat, îl numim Constituție. “Instituțional” se referă la conținutul organizațional al Constituției. Împreună, “constituțional și instituțional”, înseamnă doar un lucru: ordinul de organizare al unui Stat.
Aici avem de-a face cu un așa numit hen-dia-dys, un fenomen lingvistic din greaca veche, folosind 2 cuvinte pentru a ilustra o problemă. Literalmente este unul (hen) prin (dia) doua (dys). Întâlnim, de asemenea, acest fenomen în limba engleză, de exemplu “a venit în ciuda ploii și a vremii”; sau “cu ochii și invidia”. Astfel, o figură de stil în care 2 substantive alăturate sunt folosite în locul unui substantiv.
Conceptul de “constituțional și instituțional” este folosit cu referire la organizarea de bază legitimă a unui Stat sau a oricărei alte construcții, de exemplu Benelux sau Europa.
Stimate Tombeur, în Articolele anterioare am încercat să explicăm că ar fi înțelept să urmăm cele mai bune practici ale anilor 1787-1789 din America de Nord, deși tu ai criticat în mod ferm, în Articolul nr. 9, comportamentul adesea detașat și oportunistic al Statelor Unite cu privire la Europa. În orice caz, asta nu schimbă faptul că America a servit , atât constituțional cât și instituțional, ca model pentru structura impunătoare a multor alte țări din lume. Am nega tot, inclusiv ceea ce este folositor dacă – din cauza faptului că America își urmărește propriile interese militare și economice – am nega sau minimaliza înțelepciunea sa politică de la sfârșitul secolului XVIII.
Felul în care unele personalități marcante de la Convenția de la Philadelphia au înțeles că peticirea cu Confederația ar fi inutilă, astfel alegând să proiecteze o Constituție Federală, ne-a condus la declarația – așa cum am susținut în Articolele 10, 11 și 12 – că de nenumărate ori repararea neajunsurilor sistemului interguvernamental european este, și va fi mereu, inutilă. O Federație nu va ieși în evidență niciodată din repetate reparații, schimbări sau adaptări ale Tratatului. Din coadă de câine, sită de mătase nu se face. Deși statul Uniunii din 12 septembrie 2012 de către președintele Comisiei Europene Barosso este înduioșător, el găsește necesară adaptarea, încă o dată, în conformitate cu tratatele actuale, cu scopul de a compune o Uniune Europeană reînnoită în sensul de “Federație de state”. Este greu de înțeles de ce continuă să se concentreze pe ceea ce în esență este un impas. Barosso nu vede că nenorocirea pe care el o critică în mod corect este cauzată, de nenumărate ori, de sistemul interguvernamental în sine; și nu va fi niciodată rezolvat prin alternative în cadrul acestuia. Un citat din acest stat al Uniunii: “De prea multe ori, am văzut o spirală vicioasă. În primul rând, decizii foarte importante pentru viitorul nostru sunt luate în cadrul summit-urilor europene. Dar apoi, în ziua următoare, vom vedea câțiva din aceiași oameni care au luat acele decizii sumbinându-le. Spunând fie că merg prea departe, sau că nu merg deloc departe. Si astfel ne confruntăm cu o problemă de credibilitate. O problemă de încredere.”
Spirala vicioasă despre care vorbește este fenomenul tipic al mecanismului feedback-ului pozitiv pe care l-am explicat anterior în Articolul 11. Faptul că liderii guvernului își subminează deciziile imediat după ce le-au luat, este tipic pentru sistemul interguvernamental, care mereu creează perdanți: ei încearcă să compenseze pierderea lor prin repudierea propriilor decizii. Dacă Barosso imediat după această plângere afirmă că întrebările cu privire la viitor nu pot primi un răspuns bazându-ne pe instrumente din trecut, el folosește exact instrumentul din trecut care este principala cauză a problemelor lui, și anume prin afirmația “mai multă unitate cere mai multă integrare”. Dimpotrivă, așa cum a fost menționat în articolele anterioare: integrarea este un cuvânt înduioșător, dar trebuie să știm să îl folosim. Mai multă integrare în cadrul unui sistem interguvernamental – cât de des adaptat sau schimbat – produce mai multă uniformitate centrală impusă care înseamnă vaporizarea statelor națiune. Și acesta este exact motivul pentru care politicienii naționali și cetățenii simt că ceva este în neregulă. Necesitatea propriu-zisă este alocarea unor puteri suverane unui organism de conducere mai sus de state în timp ce statele își păstrează propriile puteri suverane. Nu organizate din punct de vedere ierarhic, nu de sus în jos, ci printr-un sistem complex de puteri suverane pentru un organism federal și de asemenea și pentru state.
Ajunși aici, aș dori să mă refer la o emisiune olandeză de pe 15 octombrie 2012. Un jurnalist vorbea cu Ben Bot (fost ministru al afacerilor externe și secretar general al ministrului în Maastricht 1992), Frits Bolkestein (fost comisar euro) și Maarten van Rossem (profesor emerit de Studii Americane). Acesta se preocupa în legătură cu întrebarea dacă Olanda ar trebui să coopereze la federalizarea Europei. Ei bine, jurnalistul și primele 2 figuri politice menționate mai sus au arătat o lipsă năucitoare de cunoștinte despre elementele esențiale ale unui sistem federal. Au folosit “Federație” și “Super stat” ca sinonime.
Jurnalistul a pus o singură întrebare relevantă, lui Van Rossem: “Ce vom pierde dacă Europa devine o Federație?” Van Rossem a dat răspunsul perfect: “Nimic. Vom primi doar ceva în plus.” Acest lucru mă aduce înapoi la exemplul pe care l-am folosit în Articolul nr. 2, pentru a explica diferența dintre interguvernamentalism și federalism. Și anume referirea la ceea ce este cunoscut în Olanda drept Asociația Proprietarilor clădirilor de apartamente. Locuirea în astfel de clădiri se aseamănă cu o organizație federală: în interiorul apartamentului tău ești liber să faci ce vrei. Tu decizi cum să obții venituri și cum să îți cheltuiești banii. Nimeni din exterior nu are puterea de a decide modul în care tu ar trebui să trăiești. Nimeni nu îți poate lua banii. Dar știi că locuirea în acel apartament necesită atenție asupra problemelor care nu depind de tine. Acestea sunt chestiuni de interes comun: menținerea acoperișului și fundației, lifturilor și scărilor. Pentru a avea grijă de aceste lucruri tu plătești o sumă lunară într-o asociație (aleasă de locuitori) care are grijă de aceste interese comune. Astfel, în cadrul unei astfel de asociații nu vei pierde nimic, dar vei câștiga ceva în plus: siguranța că nu trebuie să de îngrijorezi de aceste aspecte esențiale, care sunt gestionate eficient.
Chiar și un britanic, și nu cineva pe care să îl ignori, a înțeles acest lucru: sociologul Anthony Giddens, care a fost consilier al premierului Tony Blair acum circa 10 ani. În cartea sa “Europa în epoca globală” el afirmă că Uniunea Europeană, de la început, a realizat mai mult decât țările individuale ar fi putut realiza ele înșăși. Permiteți-mi să citez dintr-un interviu cu Giddens al Knack din 2007: “Luați, de exemplu, discuția din cadrul unui institut precum Organizația Mondială a Comerțului. Deoarece Uniunea ca întreg deține mai multă greutate, aceasta este capabilă să obțină mai mult pentru cetățeni decât statele membre în mod individual. În același mod ca o organizație, poate face mai multe, de exemplu, împotriva riscurilor legate de schimbările climatice, terorism și criminalitate internațională. În mod contrar a ceea ce mulți gandesc, în special statele membre, în sfârșit suveranitatea partajată duce la mai multă suveranitate. (…) În ziua de azi Europa interguvernamentală are prea multe restricții. Liderii guvernelor fac loc mereu intereselor naționale. (…) Dacă regulile rămân așa cum sunt, Uniunea nu are niciun viitor. Schimbarea cea mai importantă se referă la modalitatea de luare a deciziilor. Având în vedere cum sunt organizate problemele acum, minoritățile pot bloca o decizie pentru totdeauna.” Ar putea fi, valoarea adăugată a unui strat separat de guvernare pentru interese pe o scară mai largă decât a intereselor naționale, formulată mai bine?
Astfel, Federația Europeană ar trebui să fie proiectată- la fel ca și secolul XVIII al Federației Americii de Nord – independent și în afara sistemului interguvernamental existent. Dacă dorim să folosim procesul Americii de Federalizare de la sfârșitul secolului al XVIII ca cea mai bună practică, trebuie să luăm Constituția Americană (ca rezultat al acestui proces) ca punct de referință pentru compunerea aspectelor constituționale și instituționale ale Federației Europene – adaptate în mod natural la perspectivele zilelor noastre. Poate că este inutil să menționez că nu intenționez să mă refer sau să compar cu Tratatul de la Lisabona în vreun fel. Monstrul politic legal nu poate garanta niciodată o fundație competentă instituțional și constituțional pentru cooperarea europeană. Conține prea multe articole, toate semne ale unor încercări convulsive de a ține pe toată lumea la conducere. și prin urmare, extrem de vulnerabile la: ”Cu cât mai multe reguli, cu atât mai multe greșeli.” Cel mai grav aspect al tratatului de la Lisabona este vizibil în zecile de protocoale și excepții făcute spre sfârșit. Orice student la drept în primul an învață că legiferarea – prin definiție – ar trebui să fie obligatorie. Legislația care, în urma articolelor general obligatorii, formulează matrice de excepții este cel mai prost mod imaginabil de legiferare. Acest lucru explică de ce sistemul interguvernamental nu funcționează, și de ce provoacă atât criticism. Oamenii care trebuie să trăiască într-o casă cu o fundație construită de constructori neprofesioniști reacționează negativ în mod natural atunci când întâmpină ziduri crăpate, uși și ferestre care nu se închid, scurgeri de pe acoperiș și defecte de energie electrică și aprovizionare cu apă.
Ei bine, suficient despre deficiențele sistemului interguvernamental. Este timpul pentru texte mai constructive. Înainte de a proiecta o constituție federală europeană împreună cu tine, colege Herbert Tombeur, aș vrea să elaborez cu privire la caracteristicile primare ale Constituției Americane. Proiectul a fost conceput în 1787 prin Convenția de la Philadelphia, și a intrat în vigoare pe 4 martie 1789. Importanța pe care americanii au acordat-o constituției lor a fost memorabil formulată de către Eric Janse de Jonge în frazele de început ale cărții sale “Amerikaans Staatsrecht” (Legea statului american): “Prima întrebare pe care o pun americanii atunci când se confruntă cu o problemă juridică de natură impunătoare este: ce ar fi crezut părinții fondatori ai Constituției despre asta?” mai mult decât în orice altă țară din lume Constituția Americană pare să fie un document care ține oamenii împreună. Aspectul cel mai frapant al Constituției Americane este natura sa compactă. Conține numai 7 articole. De-a lungul secolelor au fost suficiente pentru a menține 50 de state unite. Unele articole conțin mai multe secțiuni. Mai mult decât atât, de-a lungul anilor au fost adăugate 27 de amendamente. În orice caz, Constituția conține doar un număr foarte limitat de pagini. Să comparăm Constituția cu cele 2 sub-tratate ale Tratatului de la Lisabona: 55 plus 358 articole pentru a găzdui 27 state membre. Dar asta nu este tot. În spatele Tratatului găsim – așa cum am menționat anterior – nu mai puțin de 37 de protocoale elaborate precizând condițiile de exploatare ale articolelor din Tratat, sau formulând excepții de la regulă pentru anumite țări. Acestea sunt urmate de 65 de declarații în care statele membre formulează ce articol este sau nu aplicabil unei anumite țări. Oricine care a parcurs o școală de drept decentă știe că statutul legal al acestui Tratat este zero.
Constituția Americană formulează numai principiul federalismului și politica trias. Prin amendamentele imediate lui 1789 un proiect de lege a drepturilor a fost adoptat (1791). Accentul este pus pe federalism și politica trias. Asta a fost tot ce au avut nevoie ca fundație pentru dezvoltarea celei mai puternice țări din lume. În cadrul Trias Politica Constituția americană a construit un sistem extrem de ingenios de control și echilibru, o artă de echilibrare impunătoare de cea mai înaltă calitate. Este expresia lor de libertate câștigată cu greu: nicio persoană sau instituție nu va mai conduce niciodată peste toată lumea. Piedicile și contraponderile sunt o elaborare ingenioasă a statului de drept: nimeni nu stă deasupra lor. Constituția constă în 2 balanțe primare. În primul rând, diviziunea verticală a competențelor între organismul federal (= corpul suveran ce păstrează unitatea țării) și puterea statelor membre (= puterea suverană a fiecărui stat, menținând diversitatea în interiorul țării). Aceasta este baza sistemului federal: suveranitate pentru ambele părți (federația și statele membre) fără o ierarhie. Astfel, o partajare a suveranității între state și Federație. În al doilea rând, există o diviziune orizontală a competențelor, de obicei numită politica trias: puterile legislative, executive și juridice operează separat pe teritoriul lor și niciuna dintre acestea nu are dreptul să împiedice activitatea uneia din celelalte două. Cu toate acestea, în aceste solduri primare găsim mai multe piedici și contraponderi. În practică politica trias nu poate fi efectuată în mod rigid. Deseori, cele 3 puteri trebuie să coopereze, ceea ce se întâmplă în orice țară. Pentru a preveni puterea conducătoare peste ceilalți, au fost create contraponderi suplimentare.
Pentru a da câteva exemple cu privire la sistemul federal: Constituția poate fi modificată, dar numai în cazul în care organismul federal și statele membre sunt de acord. Cu privire la politica trias: președintele are dreptul de a numi miniștrii și ambasadori, dar el are nevoie de sfatul și consimțământul Senatului. Cu privire la legislație: președintele are drept de veto la proiectul legislației al Camerei Congresului, dar Camerele sunt capabile să anuleze dreptul de veto printr-o majoritate de două treimi. Există mai multe exemple, dar mă limitez la acestea. Esența este că Constituția americană blochează orice posibilitate de excese ierarhice. Pentru a reduce puterile legislative și executive Alexander Hamilton declară în Articolul nr. 78: “nu există nicio libertate dacă puterea de a judeca nu este separată de puterile legislative și executive.” În scopul de a preveni judecătorul de a avea mereu ultimul cuvânt, oricum, legiuitorul va contracara hotătârile judecătorești nedorite între cele două puteri.
Părinții fondatori ai Constituției federale nu numai că au creat acest sistem ingenios de piedici și contrapiedici pentru a evita pierderea libertății lor cu greu câștigate, dar și în speranța și așteptarea că tocmai acest sistem ingenios de control și echilibrare va produce prosperitate și bunăstare. Astfel, alături de ordinea de zi defensiv orientată de a crea un obstacol împotriva unei posibile noi supremații a avut, de asemenea, o forță motrice pozitivă: o Constituție care în mod evident va crea progres politic, economic și social. Federalișții au considerat această constituție compactă cel mai bun intrument pentru conservarea independenței lor cu greu câștigată, pe de o parte, și creșterea puterii naționale și progresului pe de altă parte. Istoria dovedește că au avut dreptate. O Federație Europeană, bazată pe modelul american, ar putea realiza același progres.
Astfel, până acum aceleași caracteristici ale Constituției Americane. Acum aș dori să fac câteva observații substanțiale. Articolele I, II și III descriu cele trei puteri: puterea legislativă, executivă și puterea judiciară. Articolele IV-VII au de a face cu elementele de bază ale federalismului. În 10 secțiuni, articolul I are de a face cu drepturile Congresului, compus din două Camere: Camera Reprezentanților și Camera Senatului. Camera Reprezentanților garantează drepturile și interesele oamenilor, cetățenilor. Senatul reprezintă interesele statelor membre. Aceasta este o combinație inteligentă a gândirii impunătoare de jos în sus (astfel, gândirea din perspectiva cetățenilor) în timp ce în același timp de sus în jos (astfel, gândirea din perspectiva statelor).
În orice caz, în acest moment trebuie să fac un comentariu. Textul original al Constituției Americane afirma că Senatul va fi numit de către legislaturile statelor individuale. În 1913, amendamentul 17 afirma că doi senatori pe stat vor fi aleși de oamenii statului. Mă întreb dacă aceasta nu este o încălcare a sistemului federal clasic. O depreciere a diviziei verticale a puterii mai sus menționată, una din caracteristicile acesteia fiind – după cum știm – protecția suveranității statelor. Camera Reprezentanților, aleși de către cetățeni, reprezintă interesul organismului federal. Senatul, ales de către legislaturi, reprezintă interesul statelor. Aceasta este una din piedicile și contraponderile care fac sistemul american atât de ingenios. Prin introducerea Senatului ales de oameni în 1913 o mare parte din putere s-a mutat (sau chiar prea multă putere?) în mod progresiv de la state către organismul federal. Anno 2012-2013 pare că acest proces a condus tot mai mult la semne de întrebare privind balanța de putere corectă între organismul federal și state. Nu m-ar surprinde dacă ar veni cu un Amendament pentru a abroga Amendamentul 17, cu scopul de a restabili textul original din 1787.
revenim la articolele Constituției. Articolul I explică modul în care cele două Camere sunt alese. Camera Reprentanților (435) reprezintă poporul și sunt aleși la fiecare doi ani. Mărimea populației statului determină cantitatea reprezentanților pe stat. Această Cameră își alege propriul președinte și oficiali. Senatul (100) – doi din fiecare stat, indiferent de dimensiunea acestora – reprezintă Statele (aici repet observația mea că sunt aleși de cetățenii statului prin amendamentul 17 din 1913). Mandatul este de șase ani. Vice-președintele este qualitate qua a președintelui senatului. Dacă președintele este judecat ca urmare a contravențiilor grave, președintele Curții Supreme va înscăuna Senatul. Ambele Camere determină ele înseși felul în care alegerile lor au loc. Președintele nu are puterea de a dizolva Congresul. Ambele camere au dreptul de a crea legi. În orice caz, implementarea legilor federale este o prerogativă a Camerei Reprezentanților. Toate legile trebuie să fie aprobate de ambele Camere. Guvernul executiv nu concepe legi, el are obligația de a executa legile Camerelor. Acesta este motivul pentru care membrii Cabinetului Președintelui nu apar în Congres. Astfel, toate legile sunt produse la inițiativa membrilor Parlamentului.
Majoritatea țărilor europene nu au un sistem prezidențial, ci o așa zisă democrație parlamentară. Acest lucru înseamnă că parlamentul este seful puterii executive, fiind legitimat să tragă la răspundere prim-ministrul și membrii cabinetului său pentru ceea ce fac. Asta implică puterea de a îi da afară dacă nu mai posedă încredere parlamentară. Democrația parlamentară nu există într-un sistem prezidențial precum Statele Unite. Congresul și Președintele sunt aleși de oameni, deci sunt responsabili în fața oamenilor. Asta explică sistemul mare de comisii parlamentae și magnitudinea personalului în ambele Camere. Explică, de asemenea, sistemul de lobby elaborat din partea organului executiv pentru a convinge membrii celor două Camere să inițieze anumite legi. Președintele și miniștrii săi nu stau, așteptând să apară proiectele de lege, ci operează în mod activ în spatele perdelelor Camerelor pentru a stimula Camerele să inițieze legi. Astfel, fiecare proiect de lege vine de la una dintre Camere și este trimis președintelui. Acesta poate fi semnat sau trimis înapoi cu un argument veto. În cazul acesta Camera de la care proiectul își are originea poate regândi proiectul. În cazul în care Camera și de asemenea, și cealaltă Camera, acceptă proiectul cu o majoritate de 2/3, legea va fi acceptată. Las detaliile cu privire la această procedură la o parte, referindu-mă la cartea menționată anterior, a lui Eric Jose de Longe despre Legea statului american.
Drepturile congresului sunt legate de probleme de interes național. De exemplu, moneda națională, sistemul federal, relațiile comerciale cu alte țări, afaceri externe și apărare. Există mai multe, limitativ enumerate, probleme. Această enumerare limitativă este o caracteristică tipică a sistemului federal: statele membre sunt autorizate să facă orice nu este acordat în mod explicit organismului federal. Într-un mod detaliat se soluționează că organismul federal nu va pute interveni la subiecte aparținând complexului puterilor de stat. Vezi protecția suveranității statului. Invers, este, de asemenea stabilit că nici statelor nu le este permis să interfereze cu corpul federal, cu excepția cazului în care este permis acest lucru de către Congres.
Aici apare una dintre diferențele primare între interguvernamentalism și federalism: nicio ierarhie între partea de sus și cea de jos; nicio influență (nejustificată) de către statele membre în afaceri federale; plus, puteri legislative suverane pentru organismul federal, cât și pentru părțile componente ale Federației, Statele. Astfel, fără interferențe externe ale statelor la nivelul federal, nici orice interferențe externe ale nivelului federal în cadrul statelor. Acesta este exact punctul care respinge concepțiile greșite populare, ca și în cazul în care un stat federal ar fi un super stat care distruge și absoarbe suveranitatea statelor membre. Quod non. Acest lucru este cu atât mai remarcabil cu cât sistemul interguvernamental european acordă din ce în ce mai multă putere parlamentelor naționale cu scopul de a influența procesul de luare a deciziilor de la Bruxelles, de exemplu cu privire la Uniunea Economică și Monetară. Acest lucru nu reprezintă decât aglomerarea conflictelor. Într-un sistem federal, puterile sunt păstrate separat.
Cu Articolul nr. 14 autorii incep discuția despre chestiunile constituționale și instituționale care ar trebui adresate inainte de a compune un sistem european federal. Plecând de la punctul de plecare că crearea și construcția Constituției Americane este cea mai buna practică pentru o Constituție Europeană, Klinkers descrie mai întâi structura și conținutul anterioarei. În mod surprinzător Constituția Americană este un document foarte compact: aceasta cuprinde doar șapte articole și se concentrează în principal pe trias politica. Cunoscând faptul că guvernul confederal nu putea garanta suficientă unitate și că într-o organizație federală stabilirea unei puteri mai sus de statele individuale poate pune în pericol libertatea nou câștigată, în 1787 americanii s-au concentrat pe o demarcație exactă a puterilor legislative, executive și judiciare, astfel încât să prevină ca o putere sa o conducă pe cealaltă. Klinkers menționează că cele șapte articole ale Constituției Americane au fost completate cu 27 amendamente. Cu toate acestea, în general această constituție compactă este de departe preferabilă la 55 plus 358 articole ale (două tratate componente ale) Tratatului de la Lisabona. Acele șapte articole conțin nucleul a ceea ce oamenii doresc să fie garantat și asigurat, constituțional și instituțional; nu este nevoie de mai mult.
Cum ar putea să arate o Federație Europeană, dintr-un punct de vedere constituțional și instituțional? Înainte să pot să răspund la această întrebare trebuie să rezolv o problemă lingvistică.
Cum ar trebui să înțelegem cuvintele ‘constituțional’ și ‘înstituțional’? ‘Constituțional’ înseamnă că ceva este bazat pe un acord care pune bazele pentru funcționarea unei organizații. Acest cuvânt provine din aceeași origine ca și “constitutiv”, însemnând “stabilire” sau “setare”. Vorbim despre o hotărâre constitutivă atunci când un judecător stabilește un statut legal. Dacă actul de bază se referă la un stat, îl numim Constituție. “Instituțional” se referă la conținutul organizațional al Constituției. Împreună, “constituțional și instituțional”, înseamnă doar un lucru: ordinul de organizare al unui Stat.
Aici avem de-a face cu un așa numit hen-dia-dys, un fenomen lingvistic din greaca veche, folosind 2 cuvinte pentru a ilustra o problemă. Literalmente este unul (hen) prin (dia) două (dys). Întâlnim, de asemenea, acest fenomen în limba engleză, de exemplu “a venit în ciuda ploii și a vremii”; sau “cu ochii și invidia”. Astfel, o figură de stil în care două substantive alăturate sunt folosite în locul unui substantiv.
Conceptul de “constituțional și instituțional” este folosit cu referire la organizarea de bază legitimă a unui Stat sau a oricărei alte construcții, de exemplu Benelux sau Europa.
Stimate Tombeur, în Articolele anterioare am încercat să explicăm că ar fi înțelept să urmăm cele mai bune practici ale anilor 1787-1789 din America de Nord, deși tu ai criticat în mod ferm, în Articolul nr. 9, comportamentul adesea detașat și oportunistic al Statelor Unite cu privire la Europa. În orice caz, asta nu schimbă faptul că America a servit , atât constituțional cât și instituțional, ca model pentru structura impunătoare a multor alte țări din lume. Am nega tot, inclusiv ceea ce este folositor dacă – din cauza faptului că America își urmărește propriile interese militare și economice – am nega sau minimaliza înțelepciunea sa politică de la sfârșitul secolului XVIII.
Felul în care unele personalități marcante de la Convenția de la Philadelphia au înțeles că peticirea cu Confederația ar fi inutilă, astfel alegând să proiecteze o Constituție Federală, ne-a condus la declarația – așa cum am susținut în Articolele 10, 11 și 12 – că de nenumărate ori repararea neajunsurilor sistemului interguvernamental european este, și va fi mereu, inutilă. O Federație nu va ieși în evidență niciodată din repetate reparații, schimbări sau adaptări ale Tratatului. Din coadă de câine, sită de mătase nu se face.
Deși statul Uniunii din 12 septembrie 2012 de către președintele Comisiei Europene Barosso este înduioșător, el găsește necesară adaptarea, încă o dată, în conformitate cu tratatele actuale, cu scopul de a compune o Uniune Europeană reînnoită în sensul de “Federație de state”. Este greu de înțeles de ce continuă să se concentreze pe ceea ce în esență este un impas. Barosso nu vede că nenorocirea pe care el o critică în mod corect este cauzată, de nenumărate ori, de sistemul interguvernamental în sine; și nu va fi niciodată rezolvat prin alternative în cadrul acestuia. Un citat din acest stat al Uniunii: “De prea multe ori, am văzut o spirală vicioasă. În primul rând, decizii foarte importante pentru viitorul nostru sunt luate în cadrul summit-urilor europene. Dar apoi, în ziua următoare, vom vedea câțiva din aceiași oameni care au luat acele decizii sumbinându-le. Spunând fie că merg prea departe, sau că nu merg deloc departe. Si astfel ne confruntăm cu o problemă de credibilitate. O problemă de încredere.”
Spirala vicioasă despre care vorbește este fenomenul tipic al mecanismului feedback-ului pozitiv pe care l-am explicat anterior în Articolul 11. Faptul că liderii guvernului își subminează deciziile imediat după ce le-au luat, este tipic pentru sistemul interguvernamental, care mereu creează perdanți: ei încearcă să compenseze pierderea lor prin repudierea propriilor decizii. Dacă Barosso imediat după această plângere afirmă că întrebările cu privire la viitor nu pot primi un răspuns bazându-ne pe instrumente din trecut, el folosește exact instrumentul din trecut care este principala cauză a problemelor lui, și anume prin afirmația “mai multă unitate cere mai multă integrare”. Dimpotrivă.
Așa cum a fost menționat în articolele anterioare: integrarea este un cuvânt înduioșător, dar trebuie să știm să îl folosim. Mai multă integrare în cadrul unui sistem interguvernamental – cât de des adaptat sau schimbat – produce mai multă uniformitate centrală impusă care înseamnă vaporizarea statelor națiune. Și acesta este exact motivul pentru care politicienii naționali și cetățenii simt că ceva este în neregulă. Necesitatea propriu-zisă este alocarea unor puteri suverane unui organism de conducere mai sus de state în timp ce statele își păstrează propriile puteri suverane. Nu organizate din punct de vedere ierarhic, nu de sus în jos, ci printr-un sistem complex de puteri suverane pentru un organism federal și de asemenea și pentru state.

Ajunși aici, aș dori să mă refer la o emisiune olandeză de pe 15 octombrie 2012. Un jurnalist vorbea cu Ben Bot (fost ministru al afacerilor externe și secretar general al ministrului în Maastricht 1992), Frits Bolkestein (fost comisar euro) și Maarten van Rossem (profesor emerit de Studii Americane). Acesta se preocupa în legătură cu întrebarea dacă Olanda ar trebui să coopereze la federalizarea Europei. Ei bine, jurnalistul și primele două figuri politice menționate mai sus au arătat o lipsă năucitoare de cunoștinte despre elementele esențiale ale unui sistem federal. Au folosit “Federație” și “Super stat” ca sinonime.

Jurnalistul a pus o singură întrebare relevantă, lui Van Rossem: “Ce vom pierde dacă Europa devine o Federație?” Van Rossem a dat răspunsul perfect: “Nimic. Vom primi doar ceva în plus.” Acest lucru mă aduce înapoi la exemplul pe care l-am folosit în Articolul nr. 2, pentru a explica diferența dintre interguvernamentalism și federalism. Și anume referirea la ceea ce este cunoscut în Olanda drept Asociația Proprietarilor clădirilor de apartamente. Locuirea în astfel de clădiri se aseamănă cu o organizație federală: în interiorul apartamentului tău ești liber să faci ce vrei. Tu decizi cum să obții venituri și cum să îți cheltuiești banii. Nimeni din exterior nu are puterea de a decide modul în care tu ar trebui să trăiești. Nimeni nu îți poate lua banii. Dar știi că locuirea în acel apartament necesită atenție asupra problemelor care nu depind de tine. Acestea sunt chestiuni de interes comun: menținerea acoperișului și fundației, lifturilor și scărilor. Pentru a avea grijă de aceste lucruri tu plătești o sumă lunară într-o asociație (aleasă de locuitori) care are grijă de aceste interese comune. Astfel, în cadrul unei astfel de asociații nu vei pierde nimic, dar vei câștiga ceva în plus: siguranța că nu trebuie să de îngrijorezi de aceste aspecte esențiale, care sunt gestionate eficient.

Chiar și un britanic, și nu cineva pe care să îl ignori, a înțeles acest lucru: sociologul Anthony Giddens, care a fost consilier al premierului Tony Blair acum circa 10 ani. În cartea sa “Europa în epoca globală” el afirmă că Uniunea Europeană, de la început, a realizat mai mult decât țările individuale ar fi putut realiza ele înșăși. Permiteți-mi să citez dintr-un interviu cu Giddens al Knack din 2007: “Luați, de exemplu, discuția din cadrul unui institut precum Organizația Mondială a Comerțului. Deoarece Uniunea ca întreg deține mai multă greutate, aceasta este capabilă să obțină mai mult pentru cetățeni decât statele membre în mod individual. În același mod ca o organizație, poate face mai multe, de exemplu, împotriva riscurilor legate de schimbările climatice, terorism și criminalitate internațională. În mod contrar a ceea ce mulți gândesc, în special statele membre, în sfârșit suveranitatea partajată duce la mai multă suveranitate. (…) În ziua de azi Europa interguvernamentală are prea multe restricții. Liderii guvernelor fac loc mereu intereselor naționale. (…) Dacă regulile rămân așa cum sunt, Uniunea nu are niciun viitor. Schimbarea cea mai importantă se referă la modalitatea de luare a deciziilor. Având în vedere cum sunt organizate problemele acum, minoritățile pot bloca o decizie pentru totdeauna.” Ar putea fi, valoarea adăugată a unui strat separat de guvernare pentru interese pe o scară mai largă decât a intereselor naționale, formulată mai bine?
Astfel, Federația Europeană ar trebui să fie proiectată- la fel ca și secolul XVIII al Federației Americii de Nord – independent și în afara sistemului interguvernamental existent.
Dacă dorim să folosim procesul Americii de Federalizare de la sfârșitul secolului al XVIII ca cea mai bună practică, trebuie să luăm Constituția Americană (ca rezultat al acestui proces) ca punct de referință pentru compunerea aspectelor constituționale și instituționale ale Federației Europene – adaptate în mod natural la perspectivele zilelor noastre. Poate că este inutil să menționez că nu intenționez să mă refer sau să compar cu Tratatul de la Lisabona în vreun fel. Monstrul politic legal nu poate garanta niciodată o fundație competentă instituțional și constituțional pentru cooperarea europeană. Conține prea multe articole, toate semne ale unor încercări convulsive de a ține pe toată lumea la conducere. și prin urmare, extrem de vulnerabile la: ”Cu cât mai multe reguli, cu atât mai multe greșeli.”
Cel mai grav aspect al tratatului de la Lisabona este vizibil în zecile de protocoale și excepții făcute spre sfârșit. Orice student la drept în primul an învață că legiferarea – prin definiție – ar trebui să fie obligatorie. Legislația care, în urma articolelor general obligatorii, formulează matrice de excepții este cel mai prost mod imaginabil de legiferare. Acest lucru explică de ce sistemul interguvernamental nu funcționează, și de ce provoacă atât criticism. Oamenii care trebuie să trăiască într-o casă cu o fundație construită de constructori neprofesioniști reacționează negativ în mod natural atunci când întâmpină ziduri crăpate, uși și ferestre care nu se închid, scurgeri de pe acoperiș și defecte de energie electrică și aprovizionare cu apă.
Ei bine, suficient despre deficiențele sistemului interguvernamental. Este timpul pentru texte mai constructive. Înainte de a proiecta o constituție federală europeană împreună cu tine, colege Herbert Tombeur, aș vrea să elaborez cu privire la caracteristicile primare ale Constituției Americane.
Proiectul a fost conceput în 1787 prin Convenția de la Philadelphia, și a intrat în vigoare pe 4 martie 1789. Importanța pe care americanii au acordat-o constituției lor a fost memorabil formulată de către Eric Janse de Jonge în frazele de început ale cărții sale “Amerikaans Staatsrecht” (Legea statului american): “Prima întrebare pe care o pun americanii atunci când se confruntă cu o problemă juridică de natură impunătoare este: ce ar fi crezut părinții fondatori ai Constituției despre asta?” mai mult decât în orice altă țară din lume Constituția Americană pare să fie un document care ține oamenii împreună.
Aspectul cel mai frapant al Constituției Americane este natura sa compactă. Conține numai șapte articole. De-a lungul secolelor au fost suficiente pentru a menține 50 de state unite. Unele articole conțin mai multe secțiuni. Mai mult decât atât, de-a lungul anilor au fost adăugate 27 de amendamente. În orice caz, Constituția conține doar un număr foarte limitat de pagini.
 comparăm Constituția cu cele două sub-tratate ale Tratatului de la Lisabona: 55 plus 358 articole pentru a găzdui 27 state membre. Dar asta nu este tot. În spatele Tratatului găsim – așa cum am menționat anterior – nu mai puțin de 37 de protocoale elaborate precizând condițiile de exploatare ale articolelor din Tratat, sau formulând excepții de la regulă pentru anumite țări. Acestea sunt urmate de 65 de declarații în care statele membre formulează ce articol este sau nu aplicabil unei anumite țări. Oricine care a parcurs o școală de drept decentă știe că statutul legal al acestui Tratat este zero.
Constituția Americană formulează numai principiul federalismului și trias politica. Prin amendamentele imediate lui 1789 un proiect de lege a drepturilor a fost adoptat (1791). Accentul este pus pe federalism și politica trias. Asta a fost tot ce au avut nevoie ca fundație pentru dezvoltarea celei mai puternice țări din lume.
În cadrul Trias Politica Constituția americană a construit un sistem extrem de ingenios de control și echilibru, o artă de echilibrare impunătoare de cea mai înaltă calitate. Este expresia lor de libertate câștigată cu greu: nicio persoană sau instituție nu va mai conduce niciodată peste toată lumea. Sistemul de echilibru este o elaborare ingenioasă a statului de drept: nimeni nu stă deasupra lor.
Constituția constă în două balanțe primare. În primul rând, diviziunea verticală a competențelor între organismul federal (= corpul suveran ce păstrează unitatea țării) și puterea statelor membre (= puterea suverană a fiecărui stat, menținând diversitatea în interiorul țării). Aceasta este baza sistemului federal: suveranitate pentru ambele părți (federația și statele membre) fără o ierarhie. Astfel, o partajare a suveranității între state și Federație. În al doilea rând, există o diviziune orizontală a competențelor, de obicei numită politica trias: puterile legislative, executive și juridice operează separat pe teritoriul lor și niciuna dintre acestea nu are dreptul să împiedice activitatea uneia din celelalte două.
Cu toate acestea, în aceste solduri primare găsim mai multe piedici și contraponderi. În practică politica trias nu poate fi efectuată în mod rigid. Deseori, cele 3 puteri trebuie să coopereze, ceea ce se întâmplă în orice țară. Pentru a preveni puterea conducătoare peste ceilalți, au fost create contraponderi suplimentare.
Pentru a da câteva exemple cu privire la sistemul federal: Constituția poate fi modificată, dar numai în cazul în care organismul federal și statele membre sunt de acord. Cu privire la trias politica: președintele are dreptul de a numi miniștrii și ambasadori, dar el are nevoie de sfatul și consimțământul Senatului. Cu privire la legislație: președintele are drept de veto la proiectul legislației al Camerei Congresului, dar Camerele sunt capabile să anuleze dreptul de veto printr-o majoritate de două treimi. Există mai multe exemple, dar mă limitez la acestea. Esența este că Constituția americană blochează orice posibilitate de excese ierarhice.
Pentru a reduce puterile legislative și executive Alexander Hamilton declară în Articolul nr. 78: “nu există nicio libertate dacă puterea de a judeca nu este separată de puterile legislative și executive.” În scopul de a preveni judecătorul de a avea mereu ultimul cuvânt, oricum, legiuitorul va contracara hotătârile judecătorești nedorite între cele două puteri.
Părinții fondatori ai Constituției federale nu numai că au creat acest sistem ingenios de piedici și contrapiedici pentru a evita pierderea libertății lor cu greu câștigate, dar și în speranța și așteptarea că tocmai acest sistem ingenios de control și echilibrare va produce prosperitate și bunăstare. Astfel, alături de ordinea de zi defensiv orientată de a crea un obstacol împotriva unei posibile noi supremații a avut, de asemenea, o forță motrice pozitivă: o Constituție care în mod evident va crea progres politic, economic și social. Federalișții au considerat această constituție compactă cel mai bun intrument pentru conservarea independenței lor cu greu câștigată, pe de o parte, și creșterea puterii naționale și progresului pe de altă parte. Istoria dovedește că au avut dreptate. O Federație Europeană, bazată pe modelul american, ar putea realiza același progres.
Astfel, până acum aceleași caracteristici ale Constituției Americane. Acum aș dori să fac câteva observații substanțiale. Articolele I, II și III descriu cele trei puteri: puterea legislativă, executivă și puterea judiciară. Articolele IV-VII au de a face cu elementele de bază ale federalismului.
În 10 secțiuni, articolul I are de a face cu drepturile Congresului, compus din două Camere: Camera Reprezentanților și Camera Senatului. Camera Reprezentanților garantează drepturile și interesele oamenilor, cetățenilor. Senatul reprezintă interesele statelor membre. Aceasta este o combinație inteligentă a gândirii impunătoare de jos în sus (astfel, gândirea din perspectiva cetățenilor) în timp ce în același timp de sus în jos (astfel, gândirea din perspectiva statelor).
În orice caz, în acest moment trebuie să fac un comentariu. Textul original al Constituției Americane afirma că Senatul va fi numit de către legislaturile statelor individuale. În 1913, amendamentul 17 afirma că doi senatori pe stat vor fi aleși de oamenii statului. Mă întreb dacă aceasta nu este o încălcare a sistemului federal clasic. O depreciere a diviziei verticale a puterii mai sus menționată, una din caracteristicile acesteia fiind – după cum știm – protecția suveranității statelor. Camera Reprezentanților, aleși de către cetățeni, reprezintă interesul organismului federal. Senatul, ales de către legislaturi, reprezintă interesul statelor. Aceasta este una din piedicile și contraponderile care fac sistemul american atât de ingenios. Prin introducerea Senatului ales de oameni în 1913 o mare parte din putere s-a mutat (sau chiar prea multă putere?) în mod progresiv de la state către organismul federal. Anno 2012-2013 pare că acest proces a condus tot mai mult la semne de întrebare privind balanța de putere corectă între organismul federal și state. Nu m-ar surprinde dacă ar veni cu un Amendament pentru a abroga Amendamentul 17, cu scopul de a restabili textul original din 1787.
 revenim la articolele Constituției. Articolul I explică modul în care cele două Camere sunt alese. Camera Reprentanților (435) reprezintă poporul și sunt aleși la fiecare doi ani. Mărimea populației statului determină cantitatea reprezentanților pe stat. Această Cameră își alege propriul președinte și oficiali. Senatul (100) – doi din fiecare stat, indiferent de dimensiunea acestora – reprezintă Statele (aici repet observația mea că sunt aleși de cetățenii statului prin amendamentul 17 din 1913). Mandatul este de șase ani. Vice-președintele este qualitate qua a președintelui senatului. Dacă președintele este judecat ca urmare a contravențiilor grave, președintele Curții Supreme va înscăuna Senatul.
Ambele Camere determină ele înseși felul în care alegerile lor au loc. Președintele nu are puterea de a dizolva Congresul. Ambele camere au dreptul de a crea legi. În orice caz, implementarea legilor federale este o prerogativă a Camerei Reprezentanților. Toate legile trebuie să fie aprobate de ambele Camere. Guvernul executiv nu concepe legi, el are obligația de a executa legile Camerelor. Acesta este motivul pentru care membrii Cabinetului Președintelui nu apar în Congres. Astfel, toate legile sunt produse la inițiativa membrilor Parlamentului.
Majoritatea țărilor europene nu au un sistem prezidențial, ci o așa zisă democrație parlamentară. Acest lucru înseamnă că parlamentul este seful puterii executive, fiind legitimat să tragă la răspundere prim-ministrul și membrii cabinetului său pentru ceea ce fac. Asta implică puterea de a îi da afară dacă nu mai posedă încredere parlamentară. Democrația parlamentară nu există într-un sistem prezidențial precum Statele Unite. Congresul și Președintele sunt aleși de oameni, deci sunt responsabili în fața oamenilor.
Asta explică sistemul mare de comisii parlamentare și magnitudinea personalului în ambele Camere. Explică, de asemenea, sistemul de lobby elaborat din partea organului executiv pentru a convinge membrii celor două Camere să inițieze anumite legi. Președintele și miniștrii săi nu stau, așteptând să apară proiectele de lege, ci operează în mod activ în spatele perdelelor Camerelor pentru a stimula Camerele să inițieze legi.
Astfel, fiecare proiect de lege vine de la una dintre Camere și este trimis președintelui. Acesta poate fi semnat sau trimis înapoi cu un argument veto. În cazul acesta Camera de la care proiectul își are originea poate regândi proiectul. În cazul în care Camera și de asemenea, și cealaltă Camera, acceptă proiectul cu o majoritate de 2/3, legea va fi acceptată. Las detaliile cu privire la această procedură la o parte, referindu-mă la cartea menționată anterior, a lui Eric Jose de Longe despre Legea statului american.
Drepturile congresului sunt legate de probleme de interes național. De exemplu, moneda națională, sistemul federal, relațiile comerciale cu alte țări, afaceri externe și apărare. Există mai multe, limitativ enumerate, probleme. Această enumerare limitativă este o caracteristică tipică a sistemului federal: statele membre sunt autorizate să facă orice nu este acordat în mod explicit organismului federal. Într-un mod detaliat se soluționează că organismul federal nu va putea interveni la subiecte aparținând complexului puterilor de stat. Vezi protecția suveranității statului. Invers, este, de asemenea stabilit că nici statelor nu le este permis să interfereze cu corpul federal, cu excepția cazului în care este permis acest lucru de către Congres.
Aici apare una dintre diferențele primare între interguvernamentalism și federalism: nicio ierarhie între partea de sus și cea de jos; nicio influență (nejustificată) de către statele membre în afaceri federale; plus, puteri legislative suverane pentru organismul federal, cât și pentru părțile componente ale Federației, Statele. Astfel, fără interferențe externe ale statelor la nivelul federal, nici orice interferențe externe ale nivelului federal în cadrul statelor. Acesta este exact punctul care respinge concepțiile greșite populare, ca și în cazul în care un stat federal ar fi un super stat care distruge și absoarbe suveranitatea statelor membre. Quod non. Acest lucru este cu atât mai remarcabil cu cât sistemul interguvernamental european acordă din ce în ce mai multă putere parlamentelor naționale cu scopul de a influența procesul de luare a deciziilor de la Bruxelles, de exemplu cu privire la Uniunea Economică și Monetară. Acest lucru nu reprezintă decât aglomerarea conflictelor. Într-un sistem federal, puterile sunt păstrate separat.
Articolul II acoperă puterile complexe ale sistemului executiv sub conducerea președintelui federal. Formulează, printre altele, alegerea sa, comanda supermă a apărării, numirea de ambasadori, oficiali și judecători ai Curții Supreme. Acest Articol este, de asemenea, baza pentru Statul Uniunii, declarația anuală a președintelui în Congres. În plus, vom găsi în acest articol celebra clauză de suspendare, posibilitatea de a da afară un președinte sau vice-președinte cu privire la taxa de delicte grave (‘Trădare, mită și alte infracțiuni și alte delicte grave’). În 1974 – ca urmare a afacerii Watergate – acest lucru a dus la abdicarea președintelui Richard Nixon. Articolul II conține, de asemenea, propoziția cu care președintele acceptă scaunul său ‘Jur solemn că…’
Astfel, așa cum este cazul puterilor Congresului, puterile prezidențiale sunt, de asemenea, limitativ enumerate. Acest lucru nu schimbă faptul că de-a lungul anilor, legislatura, precum și puterea executivă, au dobândit așa numitele competențe implicite. Cu toate acestea, ele nu pot trece peste puterile formulate explicit în Constituție.
Un exemplu al acestor puteri implicite sunt așa numitele ordine prezidențiale executive. Deși nu există, strict vorbind, nicio bază legală pentru astfel de ordine, președintele poate da ordine oficialilor din cadrul ramurii executive pentru a acționa așa cum el consideră adecvat în contextul prezentei legi. Aceste ordine au puterea unei legi federale deoarece acestea ar trebui să iasă din legea în cauză. În cadrul sistemelor juridice europene le-am numi drepturi discreționare; chiar dacă, și în acest domeniu, principiul echilibrului joacă un rol. Dacă Congresul nu este de acord cu un ordin prezidențial executiv, acesta poate încerca să îl elimine prin proiectarea unui plan de lege. Atunci președintele poate exercita dreptul de veto asupra acestui plan. Congresul poate răspunde acesteia prin adoptarea legii cu două treimi majoritare de vot. Chiar și Curtea Supremă este îndreptățită să declare un ordin prezidențial executiv neconstituțional. Astfel, pe de o parte optimizând eficiența ramurii executive, în timp ce pe de altă parte, garantând suficient prevenirea unei utilizări arbitrare a puterilor discreționare.
Articolul III dispune că Curtea Supremă federală are puterea judecătorească supremă. Membrii ei sunt numiți pe viață, prin urmare, nu pot fi înlăturați. Acest lucru garantează judecata lor independentă. Președintele este cel care decide numirea lor, după sfatul și consimțământul Senatului. Pe lângă Curtea Supremă de Justiție există așa numitele instanțe inferioare federale, care se ocupă cu conflictele cu privire la legile federale. Un aspect important este puterea judecătorului de a revizui legile și tratatele împotriva Constituției și a Tratatelor constituțional convenite: controlul judiciar. Curtea Supremă de Justiție este singura instituție care poate proteja Constituția. Acest Articol este, de asemenea, baza unui proces cu jurați. Noi nu avem acest lucri în Olanda. În Belgia există sub forma Curților de Assisen în cazul crimelor capitale.
Articolul IV se referă la probleme în interiorul și între state, incluzând relația între state și organismul federal. Mai mult, se ocupă cu procedurile pentru privilegii și imunitățile pentru cetățenii statelor, regulile cu privire la extrădarea criminalilor între state, admiterea altor state în Federație cu observația că este interzis să se creeze un nou stat în cadrul unui stat existent și garanția că fiecere stat este condus de ‘o formă republicană de guvernământ’.
Mai devreme, am explicat că cuvântul ‘republican’ al anilor 1789 însemna ‘democrație reprezentativă’, spre deosebire de ‘democrație directă’ sau ‘democrație populară’, în sensul cel mai strict al cuvântului: „toată lumea are dreptul să co-decidă totul”. Fiecare dintre cele 13 state confederale a conceput după independența față de Anglia în 1776 propria sa formă de stat, doar pentru a se bloca fără speranțe în dezbaterile interminabile despre democrație – variind de la continuarea monarhiei constituționale pe care o știau din Anglia la suveranitatea populară cu fiecare vot fiind co-decisiv. Acest subiect a fost unul dintre motivele pentru a organiza, în 1787, Convenția de la Philadelphia. Cu acea ocazie conceptul de ‘democrație’ a dobândit caracterul ‘democrației reprezentative’ într-o Constituție Federală. Din analele Convenției Ralph Ketcham extrage următoarele propoziții în cartea sa ‘Articolele Antifederaliste și Dezbaterile Convenției Constituționale’: „La fel de compromisă a fost ‘pura democrație’ care încă însemna, așa cum Aristotel a învățat, condus de pasionata, ignoranta, dominată demagog ‘voce a poporului’. Era clar că acest lucru va produce mai întâi nedreptate, apoi anarhie și în cele din urmă tiranie”. În mod evident. Această interpretare a democrației a fost eliminată.
Articolul V se ocupă de Amendamente. Ambele Camere, precum și statele, pot prezenta amendamente Constituției. În orice caz, este nevoie de acordul dintre organismul federal și puterile impunătoare pentru ca o modifiecare să fie adoptată. Aceasta este una dintre cele mai ingenioase metode de control și echilibru impusă de Constituția Americană.
Articolul VI prevede că judecătorii din fiecare stat (deci nu judecătorii federali) sunt legați de Constituție, legile federale și toate tratatele constituționale convenite, chiar dacă aceste tratate nu se potrivesc cu legile statului respectiv. Aceasta este clauza de supremație, fiind elaborarea primă a regulii de drept. Fiecare funcționar public, incluzând oficialii executivi și juridici, trebuie să facă un jurământ sau o promisiune. Chiar dacă, fără obligația unei investigații a convingerilor religioase ale cuiva pentru a fi capabil de a obține o programare într-o funcție publică.
În cele din urmă, Articolul VII se referă la prevederea că  Constituția va intra în vigoare după ratificarea proiectului Constituție de către nouă din treisprezece state participante. Această majoritate a fost atinsă în 1789. După aceasta, ceel patru state rămase au intrat, de asemenea; ultimul în 1790. Acest articol se evidențiază datorită faptului că noțiunea de federalizare, la acel moment, nu acoperea încă ideea de ‘toți împreună în același timp’. A existat loc pentru o ‘decizie cu majoritate’ mai degrabă decât cerința de unanimitate a tuturor celor treisprezece state.
Ei bine, aceasta este Constituția Americană în câteva cuvinte. Cele șapte Articole au fost completate cu 27 de amendamente. Primele zece amendamente acoperă drepturile fundamentale (Bill of Rights, 1791), aspecte pe care europenii le-au inclus în Constituții și Tratate.
Constituția se aplică tuturor cetățenilor unui stat. Acest document este un bun federal. În plus, statele sunt în măsura de a crea propriile lor legi ca parte a suveranității lor. Aceste legi nu trebuie să fie sincronizate. Un exemplu bine cunoscut este pedeapsa cu moartea. Unele state o au, altele nu. Poate inutil, repet: toate statele își păstrează propriul parlament, guvern, instanțe judecătorești, poliție, sistem fiscal, sistem de învățământ, etc. guvernatorul lor este ales de către cetățeni. Cine îndrăznește să afirme că într-o federație statele membre își pierd suveranitatea? Sau că aceasta se evaporă și absoabe statul națiune? Nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr.
 dori să subliniez că termenul “stat națiune” trebuie să fie utilizat cu grijă. Eu resping categoric felul în care Thierry Baudet laudă statul națiune. Ține minte certificatul de naștere al Statelor Națiuni Europene: Tratatul Westphalen (1648). Suveranitatea, cum era pe atunci asigurată Statelor Europene, era o suveranitate ce se excludea reciproc, având ca scop principal să salveze interesele propriei țări. O sursă de repetate excese perfide. Nimeni nu a formulat asta mai bine decât Altiero Spinelli în una din primele secțiuni ale Manifestului Ventotene (1941), certificatul de naștere al Federalismului European modern: ”Suveranitatea absolută a statului națiune rezultă mereu în supermație pentru că toți se simt tratați de puterea celuilalt.” De aceea, după Westphalen, multe războaie au izbucnit în Europa. În timp ce evoluăm către o Europă Federală, aceia care continuă să laude statul națiune Stat ar trebui să învețe că în contextul unei Federații, suveranitatea este împărțită, urmărindu-se solidaritatea.
Dar lăsând asta deoparte.
Constituția este cea mai înaltă formă de lege codificată a Americii. A fost stabilită de oameni și este așadar fundația Națiunii. Este Constituția oamenilor. Pentru stabilirea unei Europe Federale, același procedeu ar trebui să fie aplicat. Nimic nu caracterizează mai bine diferența dintre un sistem interguvernamental – reconfirmat de tratate consecutive – și Federație, stabilită constituțional de oameni.
Sunt optimist în ceea ce privește întrebarea dacă cetățeanul European ar sprijini o astfel de Federație. Să ne amintim ceea ce afirma Guy Verhofstadt în cartea sa “The United Stated of Europe”, mai ales faptul că de trei ori (în 2003, 2004 și 2005) nu mai puțin de 25000 de cetățeni din statele membre au fost întrebați despre Consituția Europeană care la acel moment era pregatită:”O majoritate clară credea că ar trebui să existe o Constituție, că ar trebui să fie un Ministru de Externe pentru Uniune, că ar trebui să existe un Președinte European și că Parlamentul European ar trebui sa aibă mai multă putere.” Dacă această percepție a cetățenilor europeni este încă validă după zece ani, am putea să contăm pe un mandat al oamenilor în favoarea unei Constituții Europene. Mai ales dacă acel document – contrar Consituției schițată anterior – va fi compact și va conține afirmația  “federală”.
Acest citat de Verhofstadt legitimează contradicția unei observații ale lui Luuk van Middelaar: afirmația lui cum că ar fi de înțeles că liderii guvernului sunt convocați în Consiliul European ca să apere interesele propriilor cetățeni. Desigur, fiecare țară are cetățeni care își văd interesele ca fiind primare, cerând liderilor lor să lupte pentru ele atunci când sunt convocați la Bruxelles. Dar când vine vorba să acționeze, majoritatea cetățenilor gândesc diferit. Singurul lucru pe care îl vor este o guvernare bună, alertă si capabilă să anticipeze posibilele dezvoltări, bune sau rele, cu o abordare potrivită a problemelor și un conținut direcționat spre a avea grijă de interesele comune. Stimate Tombeur, cu această Lucrare am încercat să explic că ar trebui să ne bazăm gândurile despre aspectele constituționale si instituționale ale unei Europe federale în secolul 21 pe perspectiva istorică a Americii de la sfârșitul secolului al 18-lea.