Nr. 15 – Tombeur, October 2012

Tombeur confirmă că Constituția ar trebui să constituie baza pentru proiectarea constituțională și instituțională a unei Constituții Europene. El anunță că va adăuga la valoarea lui – într-un Articol ulterior – valoarea sistemului constituțional european. În acest Articol, nr. 15, el va elabora cu privire la alegerea de a aplica Constituția Americană ca cea mai bună practică datorită asemănărilor demografice și sociale între America și Europa. El combate oamenii care obiectează la utilizarea acestei cele mai bune practici pentru Europa din cauza incompatibilității, subliniind multele similarități între ambele continente. Acest articol este crucial pentru designul Constituției Europene federale. Pas cu pas, Tombeur explică condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca o astfel de constituție să poată fi realizată: realizarea construirii de blocuri pentru ordinea constituțională și instituțională a Constituției . El pune întrebarea lui Klinkers dacă Convenția de la Philadelphia (1787) ar putea fi folositoare pentru ideile lui Guy Verhofstadt și Daniel Cohn-Bendit, de a planifica o Convenție în urma alegerilor europene din 2014 - o Convenție cu scopul de a stabili o Europă Federală. Mai mult, el îl întreabă pe Klinkers dacă o Europă Federală ar trebui să aibă un sisteme prezidențial sau nu.

Stimate Klinkers, am citit cu mare interes articolul tău despre constituția federală a SUA. Este un exemplu important pentru orice țară care aspiră la un sistem federal, așa cum autorii competenți au accentuat. Constituția Americană este încă considerată a fi modelul clasic pentru o Federație. Astfel, aceasta ar trebui să servească drept model pentru o Europă care ar vrea să devină o Federație. Această valoare a Constituției Americane și faptul că în sistemul interguvernamental european problematic actual se aseamană cu problemele secolului al XVIII lea ale Confederației americane, sunt motive suficiente pentru a deveni inspirat de Constituția Americană. În orice caz, există, de asemenea, atâtea exemple posibile relevante de Constituții federale stabile, de exemplu, cea din Elveția. Acest exemplu este cel mai interesant de vreme ce Elveția – în calitate de țară multiculturală – poate fi considerată o micro-versiune a Europei.

Analiza mea critică din Articolul nr. 9 despre politica SUA de la 1944 până în prezent nu ar trebui să ne împiedice din a lua Constituția Americană ca punct de plecare pentru elaborarea Constituției Europei Federale. Politica externă SUA, condusă de interese naționaliste, nu trebuie să ne facă să uităm ce Europa are în comun cu SUA, în mod fundamental: o democrație reprezentativă, a statului de drept și a drepturilor și libertăților individuale ale cetățenilor.

Cu analiza mea din Articolul 9 am vrut doar să subliniez faptul că Europa, atât în vremurile de demult cât și acum, nu are aliați permanenți în această lume multipolară, în afară de națiuni prietenoase. Are doar aliați ocazionali, competitori permanenți și (potențiali) dușmani. În această lume Europa trebuie să se ridice singură ca un întreg, deoarece țările europene nu mai pot face față acestui lucru pe cont propriu. De ce? Am discutat deja despre asta în mare. Interguvernamentalismul european stă în calea unei Europe Federale, care ar fi în stare să concureze la nivel global.

Un sondaj realizat de Gallup și Consiliul European pentru Relații Externe (ECFR), în octombrie 2007, chiar înainte de criza bancară, arată că o majoritate relatică dorește mai multă putere și influență UE în afacerile mondiale. Următoarea întrebare a fost prezentată: “Pentru ca lumea să devină un loc mai bun, crezi că influența globală a următoarelor mari puteri ar trebui să crească, scadă sau ar trebui să rămână la fel ca și acum?” Identificate ca puteri majore au fost Brazilia, China, India, Iran, UE, Rusia, SUA și America de Sud. Din 57.000 oameni din 52 țări, 51% dintre Europenii de Vest au declarat că ar aprecia o influență mai mare a UE în lume, de departe, cel mai mare scor din cele opt țări în cauză; urmate de un grup de scoruri mai aproape unul de altul, și anume Africa (37%), Europa Centrală și Europa de Est (36%) și America de Nord (34%). Celelalte 2 regiuni, Asia/Pacific și America Latină, au urmat la o distanță mai mare cu respectiv 25% și 24%.

Ivan Krastev și Mark Leonard ai ECFR au tras următoarele concluzii din acest studiu: ”Rezultatele din sondajul Vocea Oamenilor (…) dezvăluie o lume care nu este nici unipolară, nici dornică să se întoarcă la puterea politică tradițională. Mai mult, este o lume care pare să plângă pentru un  leadership european mai mare. Paradoxul puterii UE este că puterea poate fi înrădăcinată într-o anumită măsură, în percepția și slăbiciunea sa. Faptul că nimeni nu e interesat în echilibrarea sistemului UE ar putea proveni – cel puțin în oarecare măsură – din percepția că este puțin probabil ca țările din UE să acționeze împreună. Mai mult decât atât, declinul puterii necoercitive din ex-URSS, Turcia și Balcani arată că “blândețea” pe termen lung poate genera compasiune, dar nu neaparat și respect. În timp ce legitimitatea este un element tot mai important în politica globală, UE nu trebuie să facă greșeala de a confunda popularitatea cu puterea.

Oricine nu vede lumea noastră multipolară, controlată de puteri vechi și noi, nu poate sau nu vrea să o vadă. Pentru cei care nu doresc (încă) sau sunt incapabili să vadă că lumea de astăzi nu mai este lumea Congresului de la Viena din 1815, nici lumea de la 1948, aș vrea să citesc câteva întrebări pertinente formulate de economiștii John Maynard Keynes: “Când evenimentele se schimbă, mă răzgândesc. Tu ce faci? Când faptele se schimbă, mă răzgândesc. Tu ce faci, domnule? Când informațiile mele se schimbă, îmi modific concluziile. Tu ce faci, domnule? Când cineva mă convinge că am greșit, mă răzgândesc. Tu ce faci? ..." Răspunsurile de ieri pentru întrebările de azi nu mai funcționează. Doar idioții nu își schimbă niciodată părerea.

Întâmpinând o federație de state în lucrarea sa, “Statul Uniunii”, înseamnă că Barroso admite că sistemul interguvernamental actual este disfuncțional. Există o mulțime de tam-tam cu privire la declarația lui hibrid. Unii oameni interpretează cuvintele lui ca pe un atac la adresa statelor națiune europene. În opinia mea, un atac înseamnă amenințarea supraviețuirii statelor (națiune). O asftel de aserțiune este un nonsens. Nimic nu este mai puțin adevărat în ceea ce privește apariția unei federații reale. O Federație Europeană va exista în virtutea a două puteri: puterea cetățenilor și puterea statelor; cu un rol predominant pentru reprezentanții cetățenilor. Aici va fi situat centrul de greutate al procesului de luare al deciziilor în cadrul Federației. Nu va mai fi situat în state și cu siguranța nu la președinții statelor sau liderii guvernelor, așa cum este cazul Consiliului European. În zilele noastre un membru al puterii executive a unui stat trebuie să își negocieze interesele europene cu colegii. Misiune imposibilă.

Acest sistem interguvernamental dezorganizează structura europeană. Dovada inflației anumitor tratate instituționale. De la Tratatul Uniunii Europene (Maastricht 1992) 10 tratate au fost încheiate – nici măcar inclusiv aderarea noilor state membre și a spațiului Economic European. Asta înseamnă un tratat la fiecare doi ani. Este un ritm teribil, știind că negocierile și ratificarea procedurilor necesită cel puțin doi ani. Prin urmare, durabilitatea acestor legăminte este practic zero.

Istoria ne învață aceste lucruri. Să spunem că istoria se repetă la nivel mondial ar fi o exagerare. Cu toate acestea, amandoi am ajuns mai devreme la concluzia că apar situații comparabile în lume, deși în locuri și momente diferite. Din păcate, omenirea nu se învață repede, asistând la o abundență de dictaturi și războaie. Unii oameni consideră că acest lucru nu mai este posibil în Europa. Ei bine, nu sunt într-adevăr convins de acest lucru, dacă mă gândesc la conflictele recente din Balcani și provocările democrației maghiare. Nu sunt unul dintre cei care sunt orbiți de violență sau dictatură. Este drept că Uniunea Europeană va primi premiul Nobel pentru pace, dar este cu zece ani prea târziu: admiterea a opt state din Europa Centrala și de Est la UE ar fi fost un moment mult mai potrivit.

În contextul în care am accepta propunerea ta de a folosi Constituția Americană ca pe un exemplu pentru Constituția Europeană aș vrea să prezint, de asemenea, și Constituția Elvețiană. Acest document s-a dovedit a fi de mare valoare din 1848, printre altele, prin a fi modificat de multe ori în fața schimbării circumstanțelor, inclusiv posibilitatea de a crea noi “cantoane”. Elveția este, de asemenea, de interes, de vreme ce poate fi considerată o micro-versiune a Europei. Această țară găzduiește diversitatea lingvistică, culturală și religioasă, cu patru limbi oficiale. La început a fost o Confederație, apoi o Federație stabilă. Nu ignor varietatea Europei, așa cum am afirmat în Articolul 9. Prin urmare, vreau să investighez într-un alt articol modul în care Elveția a abordat această diversitate remarcabilă. Să studiem ambele constituții, cu cea americană ca bază. Un proiect de Constituție pe care l-am pune în dezbatere și îmbunătăți în cercuri relevante. Ce crezi despre asta?

Cu toate acestea, înainte să elaborez pe baza ideilor mele cu privire la bazele unei Constituții Europene federale aș vrea să îi contrazic pe cei care susțin că este nevoie de un popor omogen pentru a putea crea o Federație.

 vrea să subliniez că diversitatea lingvistică, culturală și religioasă nu previn în niciun fel apariția unei Federații Europene. Pentru asta ar fi suficient să concluzionăm că există anumite valori comune, norme și interese. Fără îndoială, acestea există deja la nivel european. Este această comuniune cea care ar trebui să fie susținută de către Federație, și nu de către state, deoarece nu sunt deloc potrivite pentru această sarcină.

Dezbaterea multiculturală nu este relevantă pentru o Federație Europeană. Tirada lui Baudet împotriva multiculturalismului, ca unul din modurile în care Europa se presupune a fi atacată, pare a fi deplasată sau cel puțin ciudată. Dorința de a descuraja persoanele care vin din alte părți ale lumii, cu scopul de a conserva singularitatea statelor națiune europene, pare o abordare ciudată pentru un istoric. Migrația a existat de-a lungul istoriei omenirii. și nu se va opri niciodată. Mai mult decât atât, migrația stimulează evoluția culturilor, moralei și a limbilor, de asemenea, stimulează concurența.

 aruncăm o privire la următorul exemplu. Sub titlul „The Texas Model: Prosperity in the Lone Star State and Lessons for America”, carte scrisă de Chuck Devore în care Texasul este promovat prin următoarele rânduri: „Modelul Texas: Prosperitate în statul Lone Star și Lecții pentru America este un proiect al Fundației Politice Publice a Texasului. Cartea compară Texas cu marile state camarade ale sale și detaliază de ce Texasul este din ce în ce mai mult destinația pentru americanii care doresc o viață mai bună. Modelul Texas descrie un stat cu taxe reduse, guvern modest și un proces climat care permite spiritului antreprenorial să se dezvolte în timp ce încurajează crearea locurilor de muncă.” Asta este puterea sistemului Constituției Americane Federale: statele concurează unele cu celelalte pentru a crea provizii mai bune pentru statele lor. Toate acestea sub sloganul că guvernul există în căutarea fericirii cetățenilor săi.

Dacă tribul din vestul Germaniei al batavienilor, care și înainte de Hristos a trăit în ceea ce acum se numește Olanda, și galii în Belgia de azi, ar fi fost în stare, până în acest secol, să urmeze părerea lui Baudet, respectiv închiderea granițelor pentru toți nou-veniții, cât de primitiv am fi trăit azi? Acest lucru nu mă împiedică să ajung la concluzia că există o lipsă completă a politicii de migrație efectivî la toate nivelurile europene, cum este cazul în Australia, Canada, SUA și alte țări. O migrație bine gândită și organizată din și în UE ar compensa îmbătrânirea social-economică a Europei.

Cu privire la detaliile despre multiculturalism –urât de unii oameni - , și anume afirmația că Europa se confruntă cu amenințarea de a fi copleșită de musulmani, aș dori să citez următorul pasaj din „Sfârșitul Vestului” al lui David Marquand: „Ideea că o vastă armată de musulmani se ascunde în Africa de Nord și Orientul Mijlociu, așteptând să colonizeze Europa este o sinceră paranoia. Paralela între musulmanii europeni moderni și rușii bolșevici, de acum 80 ani este un exemplu al celei mai mari nebunii”. Ei bine, acum mai există cineva care îți spune acest lucru.

Este suficient pentru a compara Europa, de exemplu, cu Statele Unite ale Americii și Elveția pentru a descoperi că acestea și alte federații au apărut, la un moment dat, datorită unor factori militari și economici, în ciuda diversității lor culturale și lingvistice. Cu toate acestea, am auzit și am citit că unii oameni, incluzându-l pe cel pe care l-am citat mai devreme, Larry Siedentop, subliniază că diversitatea creează un obstacol enorm în stabilirea unei Federații Europene: Europa ar fi prea diversificată pentru a crea o întreagă politică pe cont propriu. Diversitatea ei ar face imposibilă existența unei Europe Federale, spre deosebire de America cea omogenă. Eu resping această afirmație în totalitate. Problema că ar trebui să existe un popor omogen pentru a putea crea o Federație este o non-problemă. Așa cum tu, stimate Klinkers, ai afirmat deja: într-o Federație, germanii rămân germano, francezii rămân francezi, britanicii rămân britanici, etc.

 opun, astfel, afirmației că SUA este mai omogenă decât Europa. Permiteți-mi să îl citez încă o dată pe David Marquand (după citatul în care aproba teza lui Jürgen Habermas „popoarele apar doar din constituțiile statelor lor”): „Cam același lucru este adevărat și pentru Statele Unite. Nu a existat un „popor uniform” în fostele colonii britanice de-abia stabilite și slab dezvoltate, înșirate de-a lungul Coastei Atlanticului și în mare parte populate de fermieri de subzidență, în deceniile de după Revoluția Americană. Social și cultural, elita politică talentată și creativă care a proiectat Constituția federală a fost departe de poporul pentru care a vorbit.”

Această omogenitate relativă a rămas constantă de-a lungul anilor. Imigranții din Europa nu au conservat numai cultura și obiceiurile lor; în multe din obiceiurile lor încă păstrează limba lor veche – lingviștii numesc acest bilingvism funcțional într-un teritoriu: diglosie. Chiar și comunitățile de o altă origine și vechile națiuni americane dezvăluie diferite moduri de viață, indiferent dacă sunt afro-americane, latine sau indiene. Cu toate acestea, majoritatea americanilor au un anumit sens de comuniune. Nimeni nu interoghează Federația. Cel mult întreabă dacă diviziunea puterilor între nivelul federal și nivelul statelor este încă în echilibru. Și ce să mai spun despre cerința de omogenitate, dacă privim la Brazilia federală și India Federală, cea mai mare federație democratică din lume cu 22 (din 350) de limbi recunoscute constituțional?

De ce nu s-ar aplica acest sens de cumunalitate și în Europa? În afară de un sentiment de identitate regională și națională? De ce nu ar accepta europenii una sau un număr limitat de limbi ca lingua franca a lor în viața publică? În trecut au folosit latina cu acest scop. Oamenii au mai mult de o identitate, o identitate de grup stratificată alături de identitatea lor individuală. Acea identitate e relativă și flexibilă. Uneori mă simt ca un locuitor al Antwerpenului, un brabander de sud, un olandez belgian (flamand) sau un belgian. În alte ocazii mă simt ca un olandez de sus, un locuitor al Beneluxului sau cetățean european. Fiecare identitate depinde de timp și locație. Este posibil ca mai multe identități să apară sau sa dispară. Toată lumea recunoaște identitățile latente în sine, care devin manifeste în anumite condiții. În tine, Klinkers, recunosc un locuitor al Limburgului, un olandez, jumătate flamand, un portughez și un locuitor al Surinamului, ca urmare a țărilor în care ai locuit și de ale căror valori și norme specifice ai fost influențat. Și, desigur, o identitate europeană necondiționată. Te pot asigura, din propria mea experiență, că este o surpriză plăcută, să întâlnești în timp ce călătorești, european fiind, prin China pentru două săptămâni, un cuplu spaniol. Un strop de rudenie europeană, departe de casă.

Prin urmare, susțin că diversitatea culturală nu îngreunează crearea unei Federații Europene. Priviți creșterea diversității în SUA și stabilitatea multiculturală a Elveției, o țară care se laudă deja cu o varietate de culturi , de la nașterea Confederației ei, urmată de o Federație. Forța determinantă și baza unei Federații nu este neapărat de natură lingvistică sau culturală.

Istoria lumii dovedește că un factor extern, nu unul intern, este de multe ori decisiv pentru alegerea unei forme de stat federal, cum a fost cazul SUA. Ai indicat deja că mulți alții au recunoscut acest fapt, de exemplu Glucksmann. William Ryker este de aceeași părere. El susține că cooperarea militară este cel mai frecvent declanșator în alegerea unei Federații; mereu concepută ca un instrument pentru atingerea obiectivelor precum securitatea, prosperitatea și bunăstarea. Citându-l din documentul „Federalizăm Europa?”: „Ce obiective sunt de dorit în mod suficient pentru a conduce la o federație? Scopul cel mai des întâlnit este militar, deși, desigur, acel scop este mereu instrumental. (...) succesul în război depinde de resurse.” După asta el menționează patru feluri de federalizare pentru a dobândi și menține resurse. Cel puțin una dintre opțiuni pare potrivită pentru Europa, așa cum am scris deja în Articolul nr. 9, și anume comasarea resurselor, toate esențiale pentru a consolida Europa împotriva competitorilor non-europeni.

Exact provocările de ordin economic, social și chiar militar sau politic, interne sau externe sunt cele care stimulează Europa pentru a face față amenințărilor tot mai mari din punct de vedere al creșterii competivității prin crearea unei Europe federale.

Destul cu pledoaria mea pentru o Europă federală. În continuare o să răspund ofertei tale de a concepe un cadru constituțional- sub orice denumire, de exemplu: Constituție, chiar dacă Europa a avut o experiență negativă cu un astfel de proiect. Ai făcut deja referire la acest lucru în momentul în care ați menționat Tratatul Constituțional din 2004, respins. Aceea nu a fost o Constituție, ci un alt tratat între Statele Europene- o carte de 63.000 de cuvinte și 448 de articole care a stat la baza Tratatului de la Lisabona.

Accept onorat propunerea, stimate Klinkers, de a scrie împreună cu tine o Constituție Europeană, dar întâi de toate aș dori să îți consult parerea cu privire la următoarele întrebări și considerații. Înțelegerea noastră în privința acestor aspecte ar trebui să constituie the cadrul proiectului constituțional. Iată-le.

O problemă ce trebuie luată în considerare de orice proiectant al unei Europe Federale este necesitatea ca această compoziție federală să fie complet nouă pentru Europa. Trebuie să fie complet diferită de ceea ce majoritatea țărilor europene au experimentat până acum – istoria lor le-a facut ceea ce sunt. Doar patru din peste 30 de state europene sunt Federații: Belgia, Germania, Austria și Elveția (țară ce nu este membră UE). Federalismul nu este un fenomen bine cunoscut în Europa. Când și când vedem procese de regionalizare, de exemplu în Spania și Italia, dar asta nu este federalism.

Ca rezultat, un număr de state va percepe o Europă Federală ca un stat complet nou. Un super stat – cuvinte des folosite în mass-media atunci când este vorba de transformarea Europei. Acesta este modul în care insulele britanice și irlandeze privesc acest lucru în mod tradițional. Dar, de asemenea țări precum Olanda și Franța și state care și-au cucerit sau recucerit suveranitatea din 1989; în măsura în care acel cuvânt este încă semnificativ. Acele țări se tem de o Europă care acționează ca un Stat. Cu toate acestea, ei nu se agață de simboluri învechite. Un simbol precum suveranitatea națională poate fi interesant din punct de vedere politic, dar atunci când aceste simboluri împiedică sensul realității, acești urmași ai simbolurilor fără sens se înșală. Alții s-au lăsat induși în eroare de influența psihologiei sociale: ei proiectează pericolele de dictatură și de război – care au apărut în principal ca urmare a naționalismului statelor – în Europa ca organizație. Acea percepție este absurdă. Europa ca întreg nu este de învinovățit pentru nenorocirea războiaielor de secole deoarece în prima jumătate a secolului XX abia au existat forme de interguvernamentalism. Ambele concepții greșite trebuie să lase cale realității internaționale: diversitatea amenințărilor externe pentru Europa. Este o chestiune de schimbare de spirit, o problemă de a ieși din tiparele gândurilor și comportamentelor demodate. Dintr-o altă perspectivă așa cum ai scris tu, dragă Klinkers.

Pentru a aduce la bord oponenții Europei eu propun să facem Constituția Europeană să nu se asemene prea mult cu o constituție impunătoare. Cu acestea vreau să spun că o astfel de Constituție nu ar trebui să semene în mod clar cu un super stat. În Europa, toate statele au scris constituții, cu excepția Regatului Unit. Aceste constituții se aseamană mult: toate conțin organizarea unei divizări pe orizontală a puterilor între cele trei ramuri, trias politica, relațiile lor și drepturile și libertățile cetățenilor. Acest lucru mă îndreaptă către ideea de a nu include drepturile și libertățile cetățenilor în Constituția Europeană. Ar fi suficient să ne referim la acele drepturi și libertăți care au fost deja garantate în tratate, de exemplu în Cartea Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Ce facem cu cele trei puteri separate, trias politica? În tradiția lui Montesquieu Constituția Europeană ar trebui – din punctul meu de vedere – să descrie ce puteri posedă și ce puteri nu posedă ramurile, când sunt obligate să coopereze și cum se controlează una pe cealaltă. Statele din întreaga lume au descris această organizație de trei puteri in diferite moduri. Sistemele constituționale în Europa sunt asemănătoare, cu excepția celui francez. Franța are un sistem prezidențial, în timp ce celelalte state au un sistem parlamentar.

Asta mă duce la întrebarea, ce fel de Federație ar fi cel mai potrivit pentru Europa? În Articolul nr. 5 am afirmat că fiecare Federație are caracteristici specifice; ele pot fi împărțite în funcție de anumite criterii.

Am fost de acord că interguvernamentalismul guvernelor și al statelor a condus Europa într-un punct mort. Știind acest lucru, ești de acord că Constituția ar trebui să organizeze Federația în așa fel încât să nu depindă – în ceea ce privește funcționarea acesteia – de statele membre, pentru a preveni acest impas recurent? Cu atenție la o reprezentare eficientă a cetățenilor din cât mai multe state posibile.

Aceste considerații mă conduc spre proiectarea Federației Europene cu următoarele caracteristici principale: exclusiv calificată, autarhică, de trei ori instituțională și intra-guvernamental organizată. Am menționat deja aceste concepte în Articolul nr. 5. Le voi explica, cu plăcere, din nou în acest context.

Pentru exercitarea competențelor federale nu ar trebui să se manevreze funcționalismul, din nou, ca un mijloc de a face și a aplica politici europene (funcționalismul este a face orice Bruxelles crede ca e potrivit pentru Europa). Acestea e motivul pentru care propun ca Federația Europeană să exercite doar acele puteri care sunt atribuite exclusiv constituțional – Federația ar trebui să fie responsabilă exclusiv de reglementarea anumitor probleme. Asta implică o listă de domenii de politici europene specifice – un subiect pe care germanii îl numesc Kompetenzcatalog: un catalog care enumeră limitativ competențele Federației – iar această listă poate fi modificată doar prin decizia unanimă a statelor. Celelalte domenii rămân statelor. Acest lucru este în concordanță cu analogia Asociației Proprietarilor de clădiri de apartamente pe care le-ai folosit să explici că consiliul unei astfel de asociații dispune de puteri proprii, în timp ce proprietarii fac ce vor în interiorul apartamentelor lor. Fără o ierarhie de de sus în jos sau invers. Astfel, divizarea exlusivă a suveranității între statele membre, pe de o parte și organismul federal pe de cealaltă parte, exclude politicile de concurență dintre cele două niveluri, astfel încât o ierarhie a elaborării legilor federale, respectiv a elaborării legilor de către statele membre este de prisos. Acest sistem limitează șansele de conflicte atunci când organismul federal și statele membre își exercită competențele lor. Într-un astfel de caz, conflictele  apar totuși, alte instrumente fiind folosite, precum organismele de consultanță juridică sau ramura judiciară.

O Europă Federală ar trebui să aibă mijloace proprii – să fie autarhică. Acest lucru implică existența unui sistem fiscal propriu, pentru a evita ca Federația, de asemenea, cu privire la bugetul său, să fie condamnată să privească pasiv la teatrul trist pe care îl joacă anual statele  atunci când stabilesc bugetul multianual UE – un subiect descris de Fernant Jadoul în Articolul nr. 13. Acest aspect poate fi comparat cu proprietarii apartamentelor: ei plătesc o sumă regulată pentru a permite consiliului de administrație al asociației să îngrijească interesele comune. În acest fel se previne schimbul cu mai mulți câștigători decât învinși, mereu urmat de lozinci naționaliste, cum ar fi „Îmi vreau banii înapoi”. Fără independența fiscală Federația Europeană nu poate funcționa efectiv. Promisiunea solemnă ar trebui să fie „Nicio reprezentare fără impozitare”. Domeniul fiscal european ar trebui să fie legat de domeniile de politică, atribuite constituțional organismului federal în parametrii conveniți. Constituția trebuie să descrie puterile fiscale, prin excluderea anumitor baze de impozitare.

Din punct de vedere instituțional, Europa ar trebui, din nou, din motive de guvernare independentă, separat de de statele membre, să posede ramurile legislativă, executivă și cea judiciară: o trias politica proprie. Europa nu ar trebui să fie organizată funcțional, așa cum este cazul Germaniei unde  „Comuniunea” (organismul federal) este îndreptățit să facă legi, dar executarea legilor este încredințată Länder-ului (statelor membre). De vreme ce ar trebui să optăm pentru încredințarea domeniilor politice exclusive organismului federal pare potrivit să încredințăm, de asemenea, și cele trei ramuri ale guvernului; asta susține, de asemenea, încrederea comună că legislația federației se aplică și este executată în cadrul Federației. Acest lucru ridică întrebări cu privire la proiectarea sistemului bicameral, relației dintre cele două camere și puterile ramurii executive. Ar trebui să existe o curte federală de justiție pentru a garanta unitatea cu privire la jurisdicție.

 vrea acum să mă ocup de problema organizării ramurii legislative ca atare. O federație clasică are două camere, una pentru cetățeni, reprezentând direct întreaga federație, și alta care reprezintă statele. Cea de-a doua cameră reprezintă partea non-federală de suveranitate. O astfel de cameră mi se pare necesară în această Europă care este percepută ca fiind extrem de diversă și împovărată din punct de vedere istoric. Astfel, alegerea mea este: o ramură legislativă cu două Camere. Constituția federală din Europa ar trebui să limiteze cât mai mult interferența între funcționarea organismului federal și State: ambele niveluri ale guvernării ar trebui să fie în stare să funcționeze independent unul de celălalt, însoțite de instrumente care le previn din a își îngreuna viața unul celuilalt.

La sfărșitul contribuției mele cu privire la cele trei ramuri aș dori să propun  exclusivitatea mandatului politic. Constituția ar trebui să exludă membri ai Camerei federale (de exemplu, reprezentanții Camerei Cetățenilor) din a deține și altă funcție politică la orice nivel de guvernare. Reprezentanții poporului ar trebui să fie aleși de popor, iar reprezentanții statelor de legislaturile statelor. Așa cu a fost cazul SUA, pe care l-ai descris deja în Articolul nr. 14 cu privire la Constituția Americană. Dar să discutăm acest aspect din nou când vom proiecta Constituția Europeană.
Protestele în Constituția Americană reprezinta sistemul prezidențial. Asta înseamnă că președintele nu este responsabil sau răspunzător Congresului. El sau ea nu este numit sau ales de către Congres, ci de popor printr-un sistem de colegii electorale pe stat. Pe de altă parte Președintele nu poate dizolva Congresul. Cu toate acestea el poate refuza legile elaborate de către Congres. Mă întreb dacă un astfel de sistem electoral ar fi potrivit pentru Europa. Nu merge aceasta putere prezidențială, reprezentată de o persoană, prea departe? Ce crezi despre asta? Aștept cu nerăbdare răspunsul tău.
 dori să opresc aici descrierea caracteristicilor ale trias politica. Propun să începem să elaborăm Constituția Europeană federală nu înainte de a ne pune de acord cu privire la principalele sale elemente. În primul rând aș vrea să primesc reacții la problemele pe care le-am ridicat.

Un aspect principal pe care ar trebui să îl discutam este problema alegerii domeniilor politice limitativ alese pentru Federație. Deoarece această enumerație limitativă – care lasă statele membre suverane în toate celelalte domenii – poate convinge chiar și cel mai devotat antifederalist că o Federație nu este un super-stat și nici nu va face să dispară anumite state națiune. În termeni profesionali: domeniile politice non-exclusiviste atribuite – așa numitele domenii reziduale – rămân statelor membre.

Încă un lucru. Constituția Federală Europeanp ar trebui să aibă mijloacele necesare pentru a avea grijă de interesele comune ale cetățenilor săi, nu de interesele statelor. În cadrul constituțional statele pot avea grijă de interesele lor ei înșiși. Ce interese europene ar putea cuprinde? Cu alte cuvinte: care este conținutul de comuniunii concrete? Ei bine, foarte simplu în ceea ce mă privește. Toți europenii au aceleași interese de bază: securitate, sănătate și locuri de muncă – ca persoană, antreprenor, muncitor sau consumator naționalitatea noastră și limba noastră maternp sunt mai degrabă irelevante. Pentru a avea grijă de aceste tipuri de interese Federația Europeană ar trebui să fie paznicul principal, acest lucru nu ar trebui să mai revină statelor individuale. Ce crezi?

În cele din urmă, aș dori să te întreb care este părerea ta despre drumul ce trebuie urmat, procesul. În 2001 Europa interguvernamentală a stabilit o Convenție, dar aceasta s-a încheiat printr-o cădere spectaculoasă: rezultatul, așa numitul „Tratat Constituțional” – Ce e într-un nume? – a fost respins în 2005 de un referendum în Olanda și Franța. A fost înlocuit de un tratat chiar mai complex, Tratatul de la Lisabona și gama sa de amendamente. Da, fiecare stat are dreptul de a îl respinge: o respingere este suficientă pentru a scufunda acest „Tratat Convențional”. Acesta este motivul pentru care fiecărei țări îi este permis să includă diferențieri și excepții în text, rezultând monstrul juridic pe care l-ai descris anterior. Să învățăm din acel eșec și să facem lucrurile diferit acum, dar cum ar putea acest lucru fi realizat?

Cum am putea, în cele din urmă să realizăm o Constituție Federală bine concepută? Ce instituții, ce autori constituționali (așa numite componente) sunt necesare? De unde își trag părțile componente puterea de a proiecta o Constituție? Statele, nu Europa interguvernamentală, plus Comitetul European (care seamană din ce în ce mai mult cu Secretariatul Consiliului), nici Parlamentul European care este ales în circumscripții impunătoare (deci, fără legitimare europeană, dar cu puteri sigure) ar putea juca un rol aici. Cine sau ce ar putea? Si cum ar trebui creat acest proiect constituțional? Ar servi Convenția de la Philadelphia servi ca un exemplu pentru Europa zilelor noastre? Mă întreb cum a fost constituită această Convenție într-un asemenea fel încât au reușit să accepte o Constituție federală. Cum au reușit să organizeze sprijinul? Și ce crezi despre planul lui Guy Verhofstadt și Daniel Cohn-Bendit de a organiza o asemenea Convenție Federală după următoarele alegeri electorale în 2014? Ai putea tu, fiind un om de știință în administrația publică, să elaborezi pe această temă? Cu plăcere aștept opinia ta, stimate Klinkers, cu privire la toate aspectele pe care le-am expus anterior în acest articol. Între timp, voi analiza Federația Elvețiană.