Nr. 16 – Klinkers, October 2012

În Articolul  nr. 16 Klinkers detaliază ce s-a întâmplat la Convenția de la Philadelphia. El descrie procesul laborios creării unei ezentat un argument coerent în ceea ce privește aspectul constituțional au existat adversConstituții: 2 pași înainte, 1 pas înapoi. Atunci când părinții fondatori ai Constituției Americane au prari care ar putea susține punctul de vedere confederal. Cu toate acestea, după 6 luni de dezbateri, majoritatea delegaților au optat pentru proiectul federal. Pentru a răspunde întrebărilor lui Tombeur dintr-un articol anterior privind ideea lui Verhofstadt și Cohn- Bendit de a organiza o astfel de convenție federală după 2014 după alegerile UE, Klinkers afirmă că aceasta trebuie să fie considerate o greșeală strategică: o astfel de convenție nu ar trebui să aibă loc după de alegerile UE, ci mai degrabă în 2013. În opinia sa, scopul principal al acestor alegeri ar trebui să fie posibilitatea de a vota în favoarea sau împotriva federalizării.

Dragă Tombeur, permite-mi să încep prin a răspunde întrebărilor înaintate de tine în Articolul nr. 15. Sunt de acord cu propunerea ta de a considera, de asemenea – la elaborarea unui concept pentru Constituția Europeană Federală – Constituția elvețiană. În plus, sunt de acord cu ideile tale despre limitele constituționale și instituționale ale unei Constituții Europene federale. În special cu posibilitatea de a atribui organismului federal o lista restrictivă de responsabilități ar trebui să împiedice impresia că propunem un super stat. O astfel de enumerare limitativă a puterilor pentru organismul federal elimină munca perfidă a actualei UE – principiul subsidiarității în totalitate. Voi elabora acest lucru mai târziu în acest articol. Întrebarea referitoare la felul în care părțile componente ar trebui să stabilească o Constituție Federală ar trebui să fie tratate o dată ce am elaborat propriul nostru model pentru o constituție federală.

Cu privire la un aspect din discursul tău trebuie să fac o observație. Atunci când vorbești despre una din puterile președintelui american – dreptul de a se împotrivi proiectelor de legi ale Camerelor Congresului – tu întrebi dacă un astfel de regim ar fi potrivit pentru Europa. Răspunsul susținut constituțional este: da, ar fi. Dar tu te-ai referit doar la o parte din sistemul legal. Cealaltă parte este că, în baza Constituției americane, veto-ul unui președinte poate fi anulat de o majoritate de 2/3 din Congres. Astfel, Președintele nu este atotputernic. Aceasta este una dintre mai multe pierderi și contraponderi pe care americanii au formulat-o în conceptul de trias politica.

Mai mult decât atât, sunt de părere că sistemul prezidențial este o ușurare în comparație cu democrația parlamentară care există în multe din statele europene. Cu toate acestea, aș dori să îmi păstrez argumentele în favoarea acestei afirmații pentru Articolul viitor. Acolo voi avea mai mult spațiu pentru a explica ce vreau să spun prin asta.

În cele din urmă, împărtășesc viziunea ta despre secolul XVII precum și faptul că situația actuală din America este comparabilă cu situația demografică și economico-financiară din Europa. Trebuie doar să citești cartea genială “Reizen zonder John” (Călătorind fără John) a lui Geert Mak pentru a vedea aceste paralele în bogăție și sărăcie, în curs de dezvoltare și în stagnare, în schimburile politice neclintite și cele bruște, în urbanizare și în expodul rural. Această înțelegere va crește și când vei citi cartea menționată anterior “Alle Presidenten” (Toți Președinții) de Frans Verhagen. Această explozie a circumstanțelor politice și sociale sub care au fost aleși și au funcționat toți cei 44 președinți, adâncește buna cunoaștere a realității americane așa cum este descrisă atât de izbitor de către Geert Mak.

Acum voi începe cu întrebarea ta finală din Articolul nr. 15. Ai dori să știi cu ce ar putea folosi Convenția de la Philadelphia din 1787 ca un exemplu pentru Europa zilelor noastre. Pentru a răspunde la această întrebare în mod corespunzător trebuie să discut mai întâi cartea “Pentru Europa” a lui Guy Verhofstadt și Daniel Cohn-Bendit, publicată la 1 octombrie, 2012. Verhofstadt este președintele Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa (ALDE) din Parlamentul European (PE); Cohn-Bendit este co-președinte al Greens/Asociația Liberă Europeană, în același PE. Pentru mine, documentul lor evocă admirație și uimire. Trebuie să elaborez pe această temă înainte de a ilustra semnificația Convenției de la Philadelphia.

De ce admirație? Ambii autori aparțin unei categorii speciale de politicieni: ei scriu cărți. Acest lucru este ciudat. Nu doar pentru că majoritatea politicienilor, oricunde în lume, nu scriu cărți, ci si pentru că formularea unei ideologii politice îi face vunerabili. Asta necesită curaj. Cuvântul scris poate fi citit, comentat și criticat la nesfârșit. Cuvântul rostit, dimpotrivă, nu poate fi reținut cu ușurință de către oponenții politici. Este fluid. Și respins cu ușurință de către  o opoziție puternică ca o observație înțeleasă greșit. Da, o dată scris, modelul valorilor politice și normelor scriitorului este pe masă, gol, gata să fie disecat de chirurgi nemiloși cu bisturii ascuțite.

În această carte ei se deschid acestora. Rar am citit un document – parțial o poveste, parțial un interviu – care să explice într-un mod atât de entuziast și pasionat o poziție politică. Nimic, și într-adevăr nimic nu este formulat vag, indirect, criptic sau rezervat. Cuvânt după cuvânt, frază după frază, autorii explică într-un ritm furios deficiențele destul de triste ale actualului sistem interguvernamental. Toate acestea sunt susținute de o gamă puternică de argumente, fapte și cifre – una peste alta, un stimulent puternic pentru adoptarea unui sistem federal. Pentru toti federaliștii europeni convinși cartea aceasta este o adevărată sărbătoare - și astfel, o teroare pentru anti-federaliști.

Este greu de înțeles de ce acești 2 politicieni experimentați s-au lăsat duși așa de departe. Încă o dată, pentru mine această carte subliniază calea corectă pe care tu și eu trebuie să o parcurgem spre destinația numită “Europa Federală”. Dar oamenii care resping o Europă Federală – fie pentru că au motive sincere sau (ca în cazul a 99% din oameni) nu știu despre ce vorbesc – primesc în primele trei/patru pagini ale acestei cărți atât de multe lovituri încât se opresc din citit. “J’accuse …” în stilul articolului de presă, al lui Emile Zola, despre cazul ofițerului Dreyfus, acuzat de înaltă trădare în Franța acum peste un secol în urmă, “Pentru Europa” doboară fără milă pe oricine ar avea curajul să minimalizeze sau să nege corectitudinea viitorului federal necesar. Este nesigur dacă tocmai acei oameni, asupra cărora ei atrag atenția, se vor răzgândi la 180 grade. Este mai mult probabil că ei vor încerca să sape șanțuri mai adânci pentru a apăra sistemul interguvernamental împotriva atacurilor de acest gen. Faptul că ambii autori nu au depus efort pentru a argumenta mai pragmatic este din punctul meu de vedere uimitor. Au mers prea departe în fața muzicii și nu pot spune că este pentru că alții au mers prea lent; ceilalți nu au avut șansa de a ține pasul sau de a îi prinde din urmă. Acesta este motivul pentru care scrierea ei se aseamană uneori unui pamflet, mai degrabă decât unei cărți bine echilibrate.

Alt aspect de nedumerire este utilizarea frecventă nepotrivită – de asemenea și în alte cărți ale lui Verhofstadt – a cuvântului “integrare” sau “integrat”. În “Pentru Europa” federalizarea necesară este în mod repetat susținută de nevoia sau necesitatea de mai multă integrare a statelor membre. Noi privim această afirmație făcută de  mulți alții, printre care, așa cum am spus înainte, în “Stat al Uniunii” de José Manuel Barroso. Încă o dată, integrarea este un concept frumos, dar care trebuie folosit cu grijă. Modul în care este folosit în “Pentru Europa” sugerează evaporarea, dizolvarea națiunilor individuale. Și în special acest tip de percepție a cuvântului “integrare” este o sursă importantă de rezistență împotriva federalizării. Autorii ar fi trebuit să spună clar că din cauza diviziunii verticale a puterilor într-un sistem federal un complex separat de puteri apare peste puterile suverane permanente ale Statelor Membre, dar nu funcționează ierarhic de sus în jos, așa cum este cazul sistemului interguvernamental actual; cu fiecare nivel acționând individual, în timp ce nivelul superior se ocupă de chestiuni pe care statele individuale nu le (mai) pot rezolva – de exemplu, afacerile externe, finanțele și economia statului federal, apărarea și alte câteva domenii. Ai menționat deja asta în Articolul Nr. 15, când ai facut referire la conceptul de competențe exclusive. Acolo, și doar acolo, la nivel federal superior, cuvântul “integrare”  este potrivit, în sensul că domeniile care la început au fost controlate de statele separate, într-o Federație sunt luate în grijă în mod comunal de organismul federal al statelor. Motivele pentru care ambii autori susțin de ce Statele Membre nu au nicio șansă de a se ocupa de acele domenii în mod individual împotriva Americii, Indiei și Braziliei (toate federații!) și China, precum și față de alte puteri în curs de dezvoltare, corespund în întregime cu ceea ce tu – stimate Tombeur – ai prezentat deja în detaliu în cardul Articolului nr. 9.

Folosirea greșită a cuvântului “integrare” se aseamănă unui alt aspect de nedumerire: lipsa aproape completă a oricărei poziții sau propuneri de natură constituțională și instituțională. Autorii nu explică ce presupune o Federație în mod legal sau organizațional. Aceasta este o deficiență gravă deoarece o explicație calmă și pragmatică a aspectelor în care o organizație federală diferă de un sistem interguvernamental poate face posibilă atragerea promotorilor federalismului. Singurul text de o natură constituțională și instituțională este pretextul lor pentru o Convenție (cu delegați din toate nivelurile societății), imediat după alegerile europene din 2014, vizând crearea unei Uniuni Federale Europene. Acestea susțin această dorință prin referirea la Convenția de la Philadelphia, care în 1787 a reușit să transforme Confederația liber organizată într-o cooperare federală strânsă sub numele de Statele Unite ale Americii.

Abia acum pot începe să răspund întrebarea ta despre în ce mod poate Convenția din 1787 să folosească pe post de exemplu pentru Europa noastră Federală de mâine. Convenția lor nu ar trebui să aibă loc după 2014, ci înainte de alegerile europene. Adică în 2013. Rezultatul acelei convenții ar trebui să fie introducerea luptei electorale: pro sau contra federalizare, totul au nimic. Organizarea unei asemenea Convenții ar trebui să înceapă acum. De ce? Pentru a contracara unele idei, planuri, propuneri, studii și rapoarte care se pregătesc chiar acum de oameni precum Van Rompuy, Barroso, Westerwelle și alții, sub masca de „federalizare”, de fapt creând mai mult interguvernamentalism. Când va fi clar că anul 2013 va fi dominat de o Convenție dedicată alcătuirii unei Europe Federale, sunt șanse ca aceste planuri etc. – în măsura în care acestea vor aprofunda, de fapt, sistemul interguvernamental – să fie amânate.

Acum, convenția de la Philadelphia în sine. Iarăși,  o perspectivă istorică este cea mai bună practică din care putem învăța. De ce au organizat ei acea Convenție? După o mână de colonii britanice (domenii) s-au retras din Marea Britanie (încheiată cu Declarația de Independență a lui Thomas Jefferson), 13 state au stabilit un sistem de guvernare propriu. Împreună au format o Confederație, bazată pe un tratat numic „Articolele Confederației” (1777/1781) ce aveau ca obiectiv să vegheze asupra intereselor comune împreună. În orice caz, fără a crea un organ separat mai sus de aceste state confederale care ar fi putut într-adevăr să aibă grijă de acele decizii comune. Înainte de 1776 ziarele și alte reviste despre probleme impunătoare au fost deja umplute cu sute de pamflete și articole, doar pentru a evolua după stabilirea „Articolelor Confederației”. Fiecare stat a proiectat propriul său sistem. Într-un proces de mutare de la „colonie la stat” au fost prinși fără speranță într-o rețea de puncte de vedere opuse și modele.

A fost o misiune obositoare și de multe ori descurajatoare pentru principiile de bază și institutele primare ale unui guvern liber. Presupunerea că au creat un paradis pentru ei înșiși – cu un minim de condiții impunătoare – ca urmare a luptei pentru independență, în practică a apărut dezamăgitor. În jurul lui 1787 toate statele confederale au discutat în detaliu, și chiar și practicat, organizarea auto-guvernatoare, fără nicio uniformitate între state. Unele state au optat pentru un sistem cu o singură Cameră, altele au ales un sistem bicameral. Unele sate au introdus drepturi fundamentale, Declarația Drepturilor Omului. După 11 ani de experimente punctele slabe interguvernamentale au devenit evidente. Mai presus de toate a existat o problemă dominantă: lipsa banilor pentru a finanța chestiuni de interes general. Parlamentul Confederal ar putea tipări bani, dar acei bani nu ar avea nicio valoare. Niciunul din statele confederale nu și-a plătit taxele la timp sau nu le-a plătit deloc. Nu a existat nicio armată comună care să apere Confederația ca pe un stat independent împotriva posibililor dușmani. Au avut doar o grămadă vag unită de mercenari prost plătiți. După 11 ani de amestecături confederale prin care nimic nu dovedea că ei au ajuns să fie o națiune mândră, respectată, independentă și suverană. Este tipul să ne alăturăm.

În afară de: o analiză mai aprofundată a multora dintre puctele slabe și deficiențele sistemului confederal al acelor vremuri ar face clar faptul că Uniunea Europeană de azi are exact aceleași defecte. Cu toate acestea, oarecum diferit de cazul Americii – unde a fost nevoie doar de 11 ani pentru a înțelege că trebuie să înlocuiască Confederația cu o Federație – noi în Europa ne luptăm din 1950 cu peticirea sistemului nostru confederal european.

După câteva încercări eșuate în 1785 și 1786 de a organiza o deliberare comunală, în mai 1787 – la inițiativa lui James Madison, Alexander Hamilton și George Washington, printre alții – în Philadelphia un grup de 55 oameni s-au adunat în calitate de delegați a 12 din cele 13 state confederale. Chiar dacă cunoștințele și experiențele lor cu principiile impunătoare au fost  eterogene, în anumite aspecte, ei au avut aceleași viziuni, cum ar fi necesitatea de reprezentare și respingerea democrației în sensul de „toată lumea are dreptul să decidă împreună orice”. Au acceptat și expresia lui James Madison, elaborată mai târziu de el în Articolul Federalist nr. 51: „Trebuie mai întâi să permiți guvernului să controleze guvernații; iar apoi, să îl obligi să se controleze pe sine.” Această formulare a fost motiv de ghidare pentru a restricționa constituția federală ca pe un produs al Convenției de la Philadelphia unei firme de construire a trias politica: echilibrarea celor 3 ramuri cu scopul de a preveni una de la a o respinge pe alta; asta garantează libertate, niciodată un asupritor.

Convenția de la Philadelphia a trebuit să dezbată probleme teoretice dificile de natură impunătoare, în timp ce delagații erau diferiți în mod considerabil: social, etnic, religios și cu privire la prosperitate. Toți și-au susținut propriile opinii cu privire la amploarea necesară a Confederației, afacerilor externe și comerțului, diviziunii de stat și biserica, proprietatea privată, speculațiile pe teren, slavia și afacerile financiare ale statului.  Acesta este motivul pentru care este remarcabil faptul că în timpul discursului a avut loc o schimbare la 180 de grade. Au fost adunați pentru a modifica Tratatul Confederal existent al „Articolele Confederației” cu scopul de a consolida Confederația. În schimb, Convenția a decis încă din iunie 1787 – pe baza unei propuneri a lui James Madison – să proiecteze ceva cu totul nou, un sistem federal.

Această propunere a lui Madison este cunoscută sub numele de „Planul Virginia” și a fost adoptat de către statele mai mari. Se apleacă puternic asupra ideilor lui John Locke (un guvern ar trebui să aibă sprijinul cetățenilor) și asupra celor ale lui Montesquieu (ar trebui separate cele 3 ramuri ale guvernului). Delegații statelor mai mici au experimentat acest plan ca pe o lovitură de stat și au încercat să o convertească prin propunerea unui plan opus cunoscut sub numele de „Planul New Jersey”. Mișcarea în sens opus nu a reușit, în orice caz, în sensul că părțile au ajuns la un acord așa-numit „Marele Compromis” din 6 iulie 1787. Acest lucru a condus la decizia comună de a avea un sistem federal cu o Cameră mai joasă care garanta democrația reprezentativă a Camerei Reprezentanților în funcție de numărul de locuitori din fiecare stat, și o casă mare, cu 2 reprezentanți pentru fiecare stat, prin urmare, independenți de mărimea populației. După ce acest moment a trecut viteza procesului de luare a deciziilor a crescut. În câteva săptămâni au fost de acord cu privire la competențele celor trei regiuni, alegerea președintelui, a organizării sistemului judiciar și a modului de ratificare a proiectului de către Constituție.

Acest proiect de Constituție a fost deja propus la data de 6 august 1787. Remarcabil în acest sens este enumerarea limitativă a puterilor Camerelor Congresului. Aceasta este amplasamentul la care mă refer în cea de-a doua secțiune a acestui Articol: necesitatea de a proiecta această problemă împotriva așa-numitului principiu al „subsidiarității” din actuala UE. Principiul subsidiarității înseamnă că statelor membre UE ar trebui să li se permită să facă ceea ce poate fi cel mai bine pentru ele, mai degrabă decât pentru Bruxelles. În timp ce principiul din spatele acesteia a fost de a lăsa luarea deciziilor suverane ale statelor membre atât de neatinse pe cât se poate, în practică sistemul interguvernamental UE a evoluat într-o uniformitate centrală impusă: ierarhie de sus în jos de luarea a deciziilor de către liderii membri și președinții statelor în Consiliul European. Nu voi repeta ceea ce a fost spus în Articolele precedente despre acest lucru. Este suficient pentru a concluziona că principiul subsidiarității, dacă acesta a existat vreodată din punct de vedere practic a murit odată cu crearea Consiliului European – cauzând o revoltă în creștere a oamenilor și a politicienilor în statele membre împotriva acestei încălcări a principiului, care, de fapt erodează suveranitatea națiunii.

În timp ce acest defect sistematic a fost deja discutat de sute de ori timp de mai mulți ani, a durat doar câteva săptămâni până când delegații Convenției de la Philadelphia l-au aruncat în coșul de maculatură. Care a fost cauza? Planul Virginia, al lui Jeames Madison, mai sus menționat conținea un text care acorda Congresului puterea de a „ ... legifera în toate cazurile în care statele separate sunt incompetente ...” Delegații au înțeles destul de rapid că acest lucru ar fi o poartă larg deschisă pentru Congres să acționeze ca o super-putere, împuternicit legal să treacă peste legislatura statelor. În dezbaterea despre această chestiune, conceptul de diviziune verticală necesară de putere a apărut, rezultând în decizia de a limita, prin enumerare, puterile Camerelor Congresului.

Acest lucru – dragă Tombeur – este echivalentul Americii al Catalogului Kompetenz (cerut de germani) despre care tu ai vorbit în Articolul nr. 15. Și aceasta – enumerarea limitativă a puterilor – este ceea ce noi trebuie să includem în proiectul Constituției noastre ca o înlocuire a principiului subsidiarității care nu a funcționat niciodată cu adevărat.

Acum, înapoi la Philadelphia. Între 7 și 10 august 1787, Convenția a discutat despre proiectul federal al Constituției, articol cu articol. Au petrecut o mulțime de timp pentru a decide cu privire la enumerarea chiar limitată a puterilor prezidențiale, relația sa cu Congresul și felul în care această relație prin instrumente precum dreptul de veto trebuie introduse în proceduri. După 10 septembrie, o comisie a început să scrie un proiect final, sub conducerea guvernatorului Morris din Pennsylvania. În ciuda zvonurilor de nemulțumire a 3 delegați care se opuneau proiectului, 39 au semnat și toti cei prezenți au fost de acord să îl pună în fața cetățenilor statelor.

Cu asta, în octombrie 1787 a început drumul spre ratificarea Constituției. Susținătorii principali ai proiectului au beneficiat în această perioadă de utilizarea inteligentă a cuvintelor, în vremurile noastre mai bine întelese ca utilizarea percepției ca un instrument pentru a convinge oamenii. Înainte și după Convenția de la Philadelphia, concepte precum „Confederație” și „Federație” au fost folosite mai mult sau mai puțin ca sinonime. Proiectul Constituție, în orice caz, a fost prezentat sub numele exclusiv de „federalist”. Ca urmare, susținătorii „Articolelor Confederației” au fost numiți „confederaliști” și ulterior „anti-federaliști”. O conotație negativă care a jucat un rol în – într-un sfârșit – ratificarea Constituției de către poporul celor 13 state confederale. Mai mult decât atât, în mod treptat un „federalist” era identificarr cu moștenitorul unic și adevărat al revoluției care a realizat libertate. pentru a adăuga la aceasta – ca un aspect eficient al percepției – federaliștii au reușit să convingă popoarele că, cu un sistem federal stabil și energic, Statele Unite ar promova, în ceea ce privește dimensiunea, prosperitatea și politica. Acest lucru s-a dovedit a fi o estimare corectă.

Așa cum am descris în articolele anterioare, Alexander Hamilton, James Madison și John Jay au scris 85 de articole pentru a explica și apăra Constituția Federală. Articolele au fost publicate în ziarele din New York între 27 octombrie 1787 și 2 aprilie 1788. Hamilton s-a axat pe nevoia unui guvern energic, pe puterea Parlamentului și pe conținutul ramurilor executive și judiciare. Madison s-a concentrat pe a explica caracterul sistemului federal și pe un echilibru între cele trei ramuri ale puterii. După cum am menționat mai înainte, au scris sub pseudonimul comun de Publius. Cititorii lor nu știau cine a fost în spatele acelui pseudonim. Au stârnit articole orientate federal și anti-federal în ziare, sub pseudonime precum Brutus, Cato, Centinel și The Federalist Farmer.

În ianuarie 1788 popoarele a cinci state au ratificat proiectul. În mai opt, mai era nevoie de unul pentru ca Constituția să ia ființă. În iunie 1788 zece state au ratificat, mai mult decât suficient pentru a intra în vigoare 1789. Având în vedere că acest punct de vedere critic a fost atins, cele trei state rămase au decis să ratifice și ele, în ciuda opoziției anterioare. În mai 1790, toate cele 13 state au ratificat.

Permite-mi să revin la cererea lui Verhofstadt și Cohn-Bendit pentru o convenție precum cea de la Philadelphia, după alegerile europene din 2014. Aș dori din nou să subliniez necesitatea ca asta să aibă loc în 2013, ca o provocare finală la intervugernamentaliști în apropierea alegerilor din 2014. În orice caz, o Convenție asemănătoare celei din Philadelphia nu pare potrivită. Pentru a „întemnița” delegații  pentru aproape un an într-un singur loc nu mai este actual. Mai ales având în vedere propunerea de a lăsa federația să se evidențieze și să se rartifice de către cetățenii Europei. Cu ajutorul mediului social al anului 2013 este posibil să se activeze întreaga Europă. Este doar o chestiune de organizare. De asemenea, aș dori să pledez, spre deosebire de metoda Convenției de la Philadelphia, că activarea federaliștilor europeni în toate țările Europei nu ar trebui să aibă scopul creării unei Constituții Federale, ci să comenteze și să îmbunătățească un proiect Constituție, înaintat către cetățenii europeni. În acest scop – stimate Tombeur – părerea mea este că noi doi suntem obligați să facem ceea ce Verhofstadt și Cohn-Bendit au neglijat să facă: să răspândească o lumină clară despre aspectele instituționale și constituționale ale unei Constituții federale Europene prin proiectarea unor astfel de documente noi înșine. Susținută de Constituția Americană ca o bună practică și desigur și de Constituția Elvețiană. Aștept răspunsul tău cu privire la acest subiect.