Nr. 17 – Klinkers, October 2012

În Articolul Nr. 17 Klinkers spune – fără rețineri – ‘da’ ca răspuns la întrebarea lui Tombeur dacă o Europă Federală ar trebui să aibă un președinte ales. El claritică poziția lui prin a face referire la rezistența sistemului american de echilibru și prin sublinierea eșecurilor democrației parlamentare în multe țări europene. Formal, aceste parlamente pot avea ultimul cuvânt, dar în practică, ramura legislativă a fiecărei democrații parlamentare este redusă la tăcere de ramura executivă. Potrivit lui Klinkers, democrația reprezentativă ar putea funcționa cel mai bine prin acordarea unui mandat democratic Parlamentului, precum și Președintelui. După gândurile lui Frank Ankersmit – cu Klinkers membru al Convenției Naționale olandeze în 2006, consiliind deficiențele (printre altele) ale Constituției în Olanda – el detaliază pe baza pericolelor democrației reprezentative.

În Articolul nr. 15 m-ai întrebat dacă dreptul prezidențial de a respinge legi ale Congresului s-ar potrivi unei Europe Federale, de asemenea. Răspunsul meu a fost că acest drept de veto este condiționat de faptul că Congresul poate trece de veto-ul prezidențial cu o majoritate de 2/3 din voturi. Astfel, acest drept de veto nu este în niciun caz o legitimare juridică pentru comportamentul dictatorial, cum este cazul (mai ales în luarea de măsuri de combatere a crizei actuale Euro) în cadrul Consiliului European, când unul din liderii guvernului pune în prim plan interesele naționale deasupra intereselor comune europene.

Timp de un număr considerabil de ani am fos susținător convins al sistemului prezidențial. De ce? Această întrebare poate primi un răspuns prin elabirarea a 3 concepte diferite: ca o democrație parlamentară, o democrație reprezentativă și un sistem prezidențial.

În primul rând: ce este un sistem prezidențial de fapt? Ei bine, acest lucru este ușor de explicat: președintele este ales de oameni, așa cum este și Camera Reprezentanților. Ambele au un mandat democratic. În orice caz, o parte este îndreptățită să decidă în legătură cu problemele de la a la p, iar cealaltă de la q la z. Se păstrează în echilibru printr-un sistem bine gândit de consimțământ, veto sau voturi majoritare. În cazul trias politica, acesta este sistemul ingenios de echilibrare menționat anterior, prevenind una din cele 3 ramuri din a conduce peste cealaltă. Cu toate acestea, există un dezavantaj: posibilitatea ca din cauza unui conflict între Parlament și Președinte să apară un impas, pentru o vreme. Pe de altă parte, este de preferat să aibă din când în când un impas – mereu rezolvat prin negocieri și compromisuri – decât un sistem în care una din părți este mereu șeful, ca în cazul democrației parlamentare. Într-un sistem prezidențial președintele nu este responsabil și răspunzător în fața Parlamentului. Nici vice versa. Ambele sunt responsabile și răspunzătoare în fața poporului. Așa cum ar trebui să fie.

De ce nu mai sunt susținător al democrației parlamentare? Pentru că democrația parlamentară actuală nu mai corespunde cu descrierea sa constituțională oficială. O democrație parlamentară înseamnă că Parlamentul numește Guvernul, ceea ce implică că poate concedia guvernul atunci când consideră necesar. Atunci când ne uităm la democrațiile parlamentare în țările europene vedem – în grade diferite – că ramura legislativă devine acoperită încet de ramura executivă: regulile guvernamentale de executare, cu parlamentele conducând fără speranță în spatele lor. În toate aceste țări, în grade diferite, a avut loc un proces de „grupare” a avut loc; un proces de specializare, legat de agenda administrativă a ministerelor. Astfel, un proces de „oficializare” a deciziilor parlamentare a avut loc. Nicăieri nu găsim agenda politică fiind determinată de organismul reprezentativ. Prin pactele de coaliție sau acorduri similare, concepute de grupuri mici de oameni care, de obicei, ocupă apoi locuri executive, parlamentele se află în afara jocului de luare a deciziilor, având doar posibilitatea de a co-guverna cu Guvernul; sau de a trimite Guvernul departe – de vreme ce nu este posibil ca Parlamentul însuși să determine și ajusteze agenda politică, exceptând cazul în care coaliția vrea asta. Democrația parlamentară extrem de apreciată este un conciliator. Nu candidează pentru Parlament, nici pentru Democrație. Puterea executivă decide și este definitivă.

În opinia mea acest lucru este contrar obiectivelor constituționale ale democrației parlamentare. Acesta este motivul pentru care eu resping, pe baza unei legi constituționale nescrise, legitimitatea de a conduce prin legăminte de coaliție. Acesta este un instrument perfid. O majoritate parlamentară este de acord o dată pentru un legământ coaliție după care Parlamentul poate merge acasă. Opoziția a fost lăsată să caute cu disperare găuri în acel legământ pentru a influența câte ceva. Într-un sistem prezidențial, în orice caz, un legământ coaliție nu este necesar. Parlamentul însuși decide agenda politică, președintele execută deciziile parlamentului și poate executa propria sa ordine de zi alături de cea a parlamentului – cu condiția ca acesta să acționeze în cadrul acelui specific sistem de pierderi și contrapierderi controlând relația dintre parlament și președinte.

Nemulțumirea mea față de deficiențele structurale ale democrației parlamentare au crescut de-a lungul anilor. Dar nu am văzut o soluție până când am avut privilegiul, în 2006, de a deveni un membru de un an în așa numita Convenție Națională a Olandei. Un grup de 14 oameni, numit de Cabinet și cu atribuția, printre altele, de a detecta defectele relațiilor dintre guvern și parlament. În timpul dezbaterilor noastre din Convenția Națională, Frank Ankersmit, în special, acum profesor emerit în filozofia istoriei, a denunțat fără milă deficiențele responsabilităților ministeriale în cadrul democrației parlamentare. Cu argumente solide el a demonstrat că acest stat nebinecuvântat poate fi oprit doar prin alegerea primului ministru. Astfel acordând acestui funcționar propriul său set de competențe, bazat pe legitimizarea sa proprie de a avea un mandat democratic. Raționamentul lui Ankersmit elimină deficiențele unei democrații parlamentare, care este în mod formal îndreptățit să tragă la răspundere guvernul, dar care, de fapt, poate fi împins oricărei părți a Guvernului. De aceea nu înțeleg de ce James Kennedy, profesor în istorie, scrie în NRC Handelsblad din 3 noiembrie 2012, sub titlul “Grootmacht drijft lui op de stroom” (Mare putere plutind alene pe apă) că după părerea lui organizarea federală a SUA este depățită în acest secol. El spune, printre alte lucruri: „nu este de mirare că cele mai multe democrații din lume au optat pentru forme parlamentare decât pentru forme prezidențiale de guvernare.” Mi se pare o laudă nedreaptă pentru democrația parlamentară. Timp de mulți ani, acest sistem nu a funcționat.

Larry Siedentop a rezumat falimentul democrației parlamentare la nivel european în următoarele cuvinte (Knack, 21 decembrie 2011): „A început în mod incorect cu introducerea în grabă a alegerilor directe pentru Parlamentul European. Aceste alegeri directe ar fi acordat integrării europene o oarecare legitimizare. ( … ) dar aceste alegeri directe pentru Parlamentul European au avut rezultatul dăunător pe care clasa politică națională, ori de câte ori se potrivește, se pot disocia de proiectul european. Și asta este fatal, atât pentru politica națională, cât și pentru cea europeană. Deoarece azi parlamentele naționale posedă legitimitate, dar nu și putere, nivelul european posedă legitimitate redusă. Dar atrage toate puterile spre sine. Pentru democrație în Europa pot exista doar consecințe severe.”

Articolele anterioare au clarificat că cele 13 state confederale – fiecare în felul său – în cei 11 ani dintre indepentența lor și Convenția de la Philadelphia au încercat să ia forma și forma unui stat, atât la nivel constituțional cât și instituțional. În consecință, ca urmare a lipsei unui motiv de conducere pentru toate statele Confederale, o cantitate nefuncțională de sisteme diferite au apărut. În special dezbaterile cu privire la conceptul de „democrație” – astfel cu privire la întrebarea „cine este șeful în statul nostru” – a creat atât de multă neliniște în Confederație încât au considerat înțelept să organizeze o Convenție, care în cele din urmă a durat luni de zile. Zeci de întrebări fundamentale au fost adresate și au fost tratate în mod sistematic. Cu privire la conceptul de democrație au decis după mai multe contradicții să adopte „forma republicană”. În termeni europeni: democrația reprezentativă.

Acest lucru mă aduce la elaborarea conceptului de democrație reprezentativă. În calitate de europeni, tindem să identificăm democrația reprezentativă cu o democrație parlamentară. În orice caz, ele sunt la poli opuși. Esența democrației parlamentare este că parlamentul numește membrii puterii executive și îi trage la răspundere pentru executarea puterii. În cadrul democrației reprezentative pe care o vedem în Constituția Americană nu este cazul. În 1787 au optat pentru un proiect de Constituție care, la momentul intrării în vigoare a sistemului democrației reprezentative (aici: reprezentând oamenii Statelor), se mândrește cu un sistem prezidențial complet. De aceea, în opinia mea, o democrație reprezentativă a unui proiect pentru Constituția Europeană federală nu ar trebui să fie democrația parlamentară, ci sistemul prezidențial. Astfel, un parlament ales de oameni, alături de un președinte, de asemenea, ales de oameni.

Încă o dată, combinația democrației reprezentative cu sistemul prezidențial implică faptul că cele două Camere ale Parlamentului, precum și președintele, posedă propriul lor mandat democratic. Oamenii aleg reprezentanții puterii legislative, dar, de asemenea și liderul celei executive. Ei stau unul lângă celălalt. Nu există subordonare. O dată pe an, Președintele desfășoară planurile sale în fața Parlementului și trebuie să ceară acordul (uneia dintre) Camerelor Parlamentului pentru unele din atribuțiile sale, așa cum sunt enumerate limitativ în Constituție. În orice caz, dincolo de toate acestea el își poate executa puterile după cum dorește. Parlamentul federal, nici unul dintre Ministere nu îi poate cere, să apară în parlament pentru a fi interogat cu privire la modul în care și-a aplicat puterile.

Un sistem prezidențial eliberează ramura legislativă de autoritatea sufocantă a ramurii executive, care este cazul sistemului parlamentar. Un parlament federal face legile și măsurile de protecție de unul singur, deci, din proprie inițiativă și cu sursele sale proprii de informații – dar în gama de puteri federal atribuite – ceea ce este bine pentru întreaga Federație. Împreună cu cabinetul său, președintele trebuie să efectueze aceste legi, dar el poate face și aplica politici pe cont propriu, cu excepția chestiunilor care necesită acordul Senatului. Cazul democrațiilor parlamentare este singurul în care ramura executivă deține mijloace prin care înăbușește ramura legislativă. Reprezentanții poporului nu trebuie să joace după cum cântă ramura executivă.

Un al doilea aspect în contextul democrației merită atenție. Strict vorbind, în conformitate cu teoria politică, democrația adevărată nu există nicăieri în lume. Cum vine asta?

Articolele anterioare au explicat suficient cum a controlat lumea conceptul de "suveranitate" clasic westphalian între anii 1648 și 1945. Din 1945 a pierdut în mod gradual semnificația politică timp de câteva decenii. În prezent, nicio țară din lume nu este în toate privințele stăpână în propria sa casă, deoarece aproape toate sunt membrele uneia sau mai multor organizații, – combinate cu obligații ale tratatelor – acestea pot cere membrilor lor să se conformeze cu deciziile luate deasupra capetelor lor. Și dacă aceștia cauzează probleme, ei pot fi controlați de către „căștile albastre” care operează sub un mandat ONU. Atât despre suveranitate.

Peste tot în lume conceptele de suveranitate au fost înlocuite cu sistemele interguvernamentale. Aceste sisteme, în orice caz, sunt blocate între necesitatea de a coopera (deci predarea de puteri suverane) pe de o parte, și o legătură disperată de „interesele proprii pe primul loc” pe de altă parte. De aceea, sistemele interguvernamentale sunt slabe din punct de vedere intrinsec. Și acesta este motivul pentru care sistemul interguvernamental european este în moarte clinică. Nu voi repeta fapte și argumente ale acestei afirmații, dar voi atrage atenția asupra unui aspect al „democrației” care a dominat discuția timp de ani de zile, și care a fost discutat în detaliu în Convenția de la Philadelphia.

Teoreticienii politici susțin că „democrația” ca atare nu există nicăieri în lume. Baza acestei afirmații este o chestiune lingvistică simplă. În documentele filozofilor antici democrația a fost o contractie a cuvintelor grecești „demos” (oameni) și „kratein” (a conduce). Tradus, „democrație” înseamnă nu mai mult, nici mai puțin decât regula oamenilor. În timpul Revoluției Franceze și Fazei Confederale din America de Nord acest concept a venit din cuvântul „suveranitate populară”. Unul dintre teoreticienii politici principali ai timpurilor moderne, Jean Jacques Rousseau, este, probabil, autorul acestui concept.

Cu toate acestea, puțini știu că Rousseau – împreună cu alți teoreticieni politici, din când în când – a indicat în mod clar democrația în sensul suveranității politice, astfel că un mecanism de luare a deciziilor de către popor, nu ar putea exista. Este imposibil din punct de vedere organizațional – o concluzie care a fost, de asemenea, luată de membrii Convenției de la Philadelphia – ca o întreagă comunitate să ia întotdeauna toate deciziile pentru acea comunitate. Acest lucru poate fi posibil în comunități mici – departe de lume, unde există încă obiceiul de a decide în mod comun cu privire la problemele de interes comun. Cu toate acestea, atunci când un membru al unei astfel de comunități spune vecinului său „Trebuie să merg la pescuit azi, altfel nu va fi mâncare pentru această seară, poți vota în favoarea mea în ședința comună” apare conceptul de reprezentare. Ceea ce noi, de dragul comodității, numim „democrație” este, în contextul principiilor politice constituționale o „democrație reprezentativă”.

Ei bine, acest lucru are un efect secundar neplăcut. Democrația reprezentativă este inamicul natural al democrației. Sistemul de luare al deciziilor democratice prin reprezentare nu este atât de democratic precum se spune în contextul democrației populare. Prin urmare, cuvântul „democrație” în „democrația reprezentativă” este înșelătoare. Esența democrației este faptul că deciziile generale (astfel deciziile luate în comun de către toată lumea) prin definiție au ca obiectiv interesul general, chiar dacă luarea deciziilor ar avea drept scop promovarea interesului parțial. Dacă întreaga comunitate ia o decizie, actorii și interesele sunt identice: coincid. În cazul suveranității populare cetățenii sunt interesul ceneral și interesul general sunt cetățenii.

Acest lucru este complet diferit în cazul unei democrații reprezentative unde democrația – ca o nevoie evidentă – trebuie să fie organizată prin reprezentare, actorii coincid cu grupurile de interese. Într-o democrație reprezentativă interesul grupului determină luarea deciziei democratice. Și de vreme ce grupurile de interese sunt inamicul natural al intereselor generale, așa este și democrația reprezentativă inamicul natural al democrației în sensul suveranității populare.

Desigur, reprezentanții oamenilor pretind că deciziile lor vizează promovarea interesului general, dar este imposibil. Cât de onorabil și cu bune intenții poate fi scopul lor, cât de activă și de profundă poate fi percepția lor despre interesul general, luarea deciziilor este prin definiție doar o interpretare a ceea ei percep a fi de interes general, deoarece un grup sau o colecție de grupuri nu pot coincide cu interesul general.

În prelegerea sa de rămas bun ca un profesor al Universității de la Groningen (Olanda) din 12 aprilie 2010, Frank Ankersmit etichetează colectarea reprezentanților unei „aristrocații elective”. Astfel, un grup noblime ales. Ankersmit preia această descriere de la Rousseau. La acea vreme, deci, la sfârșitul secolului al XVIII-lea a fost evident pentru Rousseau (campion al suveranității populare) și pentru teoreticienii politici de după el, că o reprezentare a oamenilor ar fi cel mai bine numită o aristocrație electivă.

Atâta timp cât aristocrații își onorează numele nu există obiecții. Dacă luarea deciziilor pentru oameni trebuie făcută neapărat prin reprezentare, cetățenii ar putea fi cel mai bine ajutați de către aristocrați. Într-adevăr, aristocrația are conotația de decență, modestie și prezumția de a viza interesul general, deși, prin definiție, este imposibil. Cu toate acestea, atunci când aristocrații se unesc în grupuri, să le numim partide politice, și atunci când, în efortul lor sincer de a servi interesul general, încearcă să obțină un post de reprezentant, ei pot face asta doar prin promovarea interesului grupului lor propriu, al partidului politic din care fac parte. Partidele politice, prin urmare, sunt prin definiție grupuri de interese care își trag existența și supraviețuirea din expertiza profesională cu care ei pot convinge electoratul că percepția lor asupra interesului general este cel mai bine servit prin optarea pentru acel partid, și prin urmare, pentru acel interes.

Și acolo începe problema unei democrații reprezentative. Deoarece organizează luarea deciziilor pentru oameni prin mediul grupurilor de interese, este „oligarhie expusă”. Prin asta vreau să spun că în cadrul unei aristocrații elective începuturile oligarhiei sunt închise. Orice democrație reprezentativă poate deteriora și poate să devină o concentrare de puteri în mâinile câtorva, o oligarhie. În cuvintele lui Ankersmit: „Putem încerca să schimbăm democrația noastră reprezentativă în așa fel încât să devină o democrație reală. Cealaltă posibilitate este să ne decidem să ne împăcăm pe noi cu faptul că sistemele noastre politice sunt, de fapt, aristocrații, pentru a face la un pas următor ca totul să fie posibil pentru a preveni aceste aristocrații din a degenera în oligarhii egoiste, controlate de clientelism, nepotism, cooptare și auto-îmbogățire. Toate defectele care [ dezvoltate larg] în actualele sisteme politice, așa cum este bine cunoscut pentru orice cititor de ziar.

Dragă Tombeur, Consiliul European – comparat de tine în Articolul 7 cu French Directoire (1795-1799) – seamănă cu ceea ce Ankersmit explică aici?

Democrația reprezentativă, ca un mecanism de luare a deciziilor prin canalizarea grupurilor de interese, nu numai cătinde să degenereze în amenințări oligarhice, dar de multe ori servește interesele personale. Prin achiziționarea în mod legitim a unui post în cadrul democrației, nepedepsiți, oamenii greșiti pot lua ostatică democrația și o pot face să funcționeze favorabil grupului și intereselor personale.

În deplină cunoștință că potențialul de degenerare a democrației reprezentative într-o oligarhie poate apărea în orice democrație, împărtășesc opinia lui Ankersmit și, de asemenea, reconcilierea sa, că o aristocrație electivă este metoda cea mai bună de a lua decizii pentru oameni. Îl citez pe Ankersmit încă o dată: „Nu se poate transforma o aristocrație – electivă sau nu – într-o democrație, așa cum nu poți face din câine pisică și vice versa. Nu ar trebui să încerci.” Acstea sunt exact aceleasi considerente cu cele discutate de membrii Convenției de la Philadelphia din 1787, care în cele din urmă au dus la optarea pentru o democrație reprezentativă, văzută ca singura posibilitate de a lua decizii în interesul oamenilor.