Nr. 20 – Tombeur, January 2013

Articolul nr. 20 conține o analiză a sistemului elvețian federal. Crearea statului elvețian a început ca o asociație de guverne vag conectate, evoluând într-o Confederație pe bază de tratat, pentru a deveni apoi o Federație în 1848, bazată pe o Constituție. Caracteristic acestui sistem federal este faptul că Statele Membre – așa numitele cantoane – joacă un rol important în procesul de luare a deciziilor federale și în implementarea acestor decizii. Pe lângă asta, cantoanele și cetățenii ca un întreg determină politica federală prin instrumentele unei democrații directe: prin referendumuri și inițiativele oamenilor ei influențează procesul de luare a deciziilor al puterilor federale, inclusiv introducerea amendamentelor în Constituția Federală – toate prin vot majoritar. Tombeur prezintă cu grijă ce aspecte ale acestei Federații sunt folositoare în interiorul clădirii constituționale și instituționale pe care Klinkers și Tombeur o compun penru Federația Europeană în articolele următoare.

Înainte – așa cum am promis – de a elabora pe baza Federației Elvețiene, trebuie să spun că nu pot fi inerent oligarhiei alese sau aristocrației elective așa cum tu le-ai descris în Articolul nr. 17 în cuvintele lui Franl Ankersmit – sisteme care sunt democratice doar cu numele. Mi se pare că imaginea descrierii lui Ankersmit a situației politice în Europa de Vest este chiar prea optimistă. Într-un număr mare de țări europene, această oligarhie a devenit o elită restricționată. Prea multă putere de decizie în prea puține mâini, susținută de o armată de funcționari care controlează din ce în ce mai mult societatea europeană prin intermediul unei birocrații tehnocrate. Acesta este deficitul democratic pe scară largă al Occidentului; a fost aleasă o cale periculoasă.

 ne supunem acestui deficit democratic? Acest verb nu există în dicționarul meu. Dar cum putem lupta împotriva acestei aristocrații elective sau unei forme chiar mai grele de oligarhie?

Prin crearea unei contraforțe. De exemplu prin stabilirea unor forme de democrație directă, pe lângă atribuțiile organismului reprezentativ, Parlamentul. Deoarece societatea își creează propriile forme guvernamentale, atunci când o putere guvernatoare vrea să controleze societatea de sus în jos, societatea va evalua acest lucru și va accepta sau nu. Dacă nu, societatea va rezista într-un fel sau altul, deschis sau ascuns – unui câștig în cele din urmă, mereu. Astfel, societatea europeană se opune – în prezent nevoii de supra-reglementare a elitei europene, ocupată cu maximizarea puterilor sale cu „cerințele pentru o mai mare integrare” ca o scuză arbitrară. Cu democrația directă ca unul dintre răspunsurile de combatere a deficitului democratic sistemul politic elvețian devine vizibil.

Elveția arată că o democrație directă – cu referendumuri și inițiative ale poporului, pe lângă puterile legislative – este destul de posibilă. Îl citez – într-o traducere liberă, evidențiată pe alocuri de mine – pe Jean-François Aubert din „Droit constitutionnel suisse”, publicat cu ocazia ultimei revizuiri generale a Constituției Elvețiene (1999): „ Toate constituțiile organizează statul (cu un parlament, un guvern și instanțe și competențele lor respective). Chiar și democrația poate fi văzută ca parte a organizației impunătoare: drepturile politice ale cetățenilor sunt bazate pe un statut care este comparabil cu drepturile fundamentale, în mod similar, ele trebuie respectate și protejate. Dar electoratul este, de asemenea, un organ al statului, cel mai mare dintre ele, și regulile de organizare în instituții se aplică, prin urmare, definiției de „cetățeni” și la enumerarea puterilor lor, alegerilor, referendumurilor și inițiativelor poporului.”

Elveția dovedește că amestecarea unei democrații reprezentante cu una directă funcționează bine. După părerea mea, pare că este cel mai potrivit sistem de stat, cel puțin până la o anumită scară de guvern. Cooperarea dintre oameni în procesul de luare al deciziilor politice este – desigur – cel mai simplu la nivel local, nivelul autorităților locale. În acest sens, modelul elvețian îndeplinește gândirea de bază a lui Althusius: crearea unui stat pornește de jos în sus, de către cetățenii individuali și de către grupurile de cetățeni.

Această formulă se apropie îndeaproape de conceptul de auto-guvernare: cetățenii se guvernează ca o condiție de libertate, cum spunea Clinton Rossiter în prefața sa a Articolelor Federaliste în ediția din 1961. O problemă foarte urgentă, mi se pare, pentru majoritatea țărilor. Chiar și o federație europeană singură nu va schimba neîncrederea cetățenilor în organizațiile publice de orice fel, deteriorate cu mulți ani în urmă, după cum a arătat barometrul euro și alte sondaje. Prin urmare, această formulă bine gândită de auto-guvernare ar trebui să înceapă la nivel local, deoarece acolo este locul unde cele mai multe afecțiuni ale cetățenilor au loc, atât social, cât și material.

În cadrul nivelelor lor de guvernare ridicate mixul de luare a deciziilor este mai dificil sau chiar imposibil, din cauza importanței electoratului. În orice caz, pentru a bloca o oligarhie la aceste niveluri există și alte metode: interzicerea acumulării de mandate politice și de stabilire a incompatibilităților, prin limitarea mandatelor la o anumită perioadă de timp, prin rezervarea puterilor legislative ale parlamentului fără puteri de decizie pentru guvern, și prin alegerea judecătorilor de către alte instituții decât cele executive.

 dori să reamintesc faptul că Elveția a fost Federație din 1848 – după un scurt război civil (Sonderbundkrieg). Cu toate acestea, ea își spune în continuare „Confederatio Helvetica” cu scopul de a evita o dezbatere cu privire la schimbarea numelui său, aceasta fiind o chestiune sensibilă politic în unele cantoane. Articolul 1 din Constituție prevede: „poporul elvețian și cantoanele (urmate de numele lor) constituie Confederația Elvețiană.” Totuși prefer termenul de „Federație”. Această combinație – cetățenii elvețieni și cantoanele lor, statele membre – indică faptul că Elveția este o Federație.

Încă o dată, într-o federație statele membre nu dispar, așa cum a fost susținut de atâtea ori de alții. Dimpotrivă. O federație este formată din state și dintr-un organism de conducere „mai înalt” ce operează pe baza unui set limitativ de puteri. În acest sens, Articolul 53 din Constituția Elvețiană este important, împreună cu primul articol. Acest articol determină ceea ce am afirmat în Articolul nr. 5 cu privire la forma clasică de federalism: în primul rând, garanția existenței susținute, statutul și teritoriul statelor membre, cantoanele; în al doilea rând permiterea oricărei schimbări în numărul cantoanelor sau statuturilor electoratului tuturor teritoriilor cantoanelor și electoratului elvețian; și în al treilea rând, orice schimbare al teritoriului cantonal și a electoratelor și cantoanelor în cauză, urmate de Adunarea Federală. De asemenea, Constituția Federală garantează constituțiilor cantoanelor, cu condiția să nu intre în conflict cu legea federală; protejează, de asemenea ordinea constituțională a Cantoanelor (articolele 51 și 52). Voi descrie, mai târziu puterea acestei legături.

Permiteți-mi acum – după această scurtă descriere a organizației Federale a Elveției – să încep cu diviziunea orizontală a puterilor: trias politica.

Puterea legislativă revine Adunării Federale (‘Bundesversammlung’, ‘l’Assemblée fédérale’) format din 2 Camere: Camera Poporului (‘Nationalrat’, ‘Conseil national’) și Camera Statelor Membre (‘Ständerat’, ‘Conseil des Etats’). Puterile executive se află în cadrul Consiliului Federal (‘Bundesrat’, ‘le Conseil fédéral’). Acest sistem este bizar și poate unic. Conține caracteristici parlamentare, precum și prezidențiale: pe de o parte, ambele puteri (Parlamentul și Guvernul) există independente una de cealaltă, în timp ce, pe de altă parte – deși există o diviziune între legiferare și guvernare, incluzând implementarea și aplicarea – există o cooperare și chiar o interferență a celor două puteri.

Guvernul, Consiliul federal, e format din șapte oameni (un vot fiecare) și ar trebui să fie reprezentative din punct de vedere geografic și lingvistic. Acesta este numit pentru patru ani de către Parlament, Adunarea Generală. Parlamentul nu poate concedia Guvernul (Articolele 174-177). Guvernul nu demisionează nici dacă este stânjenit de electorat după un referendum. Dacă politica guvernelor nu este acceptată de către cetățeni ei stau pe posturile lor și modifică politica.

Ambele Camere ale Parlamentului Federal sunt alese pentru patru ani în circumscripții cantonale (Articolele 148-155). Sistemul electoral elvețian seamană cu el belgian; drept urmare nu există sau există foarte puține partide politice naționale. Parlamentul federal nu poate fi dizolvat de către Guvern. Membrii Parlamentului și Guvernului, precum și cei ai Curții Federale sunt individual independenți; mandatele lor sunt incompatibile (Articolul 144). Parlamentul controlează Guvernul federal și administrarea acestuia (Articolul 169).

Pe de altă parte, ambele instituții statale depind una de cealaltă într-o mare măsură, astfel, propria activitate independentă este limitată: competențele și sarcinile lor precum și cele ale Curții federale sunt răspândite prin institute. Ambele au dreptul de inițiativă (legislația) și cooperează în realizarea legilor (Articolele 163-165 & 181-182). Distribuția sarcinilor este atât de complicată încât nu poate monopoliza executarea sarcinilor principale: fiecare institut federal este obligat să coopereze cu alții, chiar și cu electoratul național și cu cantoanele.

Mai mult, agenda politică nu este îndreptată numai prin consultarea informală a Cantoanelor, partidelor și asociațiilor profesionale, cât și prin inițiativele oficiale ale oamenilor din grupuri, care în orice moment pot prezenta – electoratului la nivel național și Adunării Federale – propuneri pentru modificarea Constituției, complet sau parțial (Articolele 138-139b). Chiar dacă doar una din zece inițiative este acceptată, astfel de inițiative ale poporului influențează politica organelor de conducere.

Specific Elveției și important pentru o Europă Federală este faptul că electoratele naționale sau cantonale ca cele mai înalte organe ale statului, trebuie să intervină. Referendumurile naționale sunt obligatorii pentru orice modificare adusă Constituției. O traducere liberă a articolului 140 al Constituției este clară în acest sens: „Refedendum obligatoriu – 1. Expuse la votul cetățenilor și Cantotanelor sunt: a. modificari ale Constituției; b. Accesarea organizațiilor pentru siguranța colectivă sau comunitățile supranaționale; c. Legile federale urgente declarate fără bază constituțională, care trebuie să intre în vigoare timp de peste un an; aceste legi trebuie votate în termen de un an de la acceptarea lor de către Adunarea Federală. 2. Expuse la votul poporului sunt: a. Inițiativele popoarelor care vizează o revizuire completă a Constituției; b. Inițiativele poporului care vizează o revizuire parțială a Constituției și care au fost refuzate de Adunarea Generală; c. Principiul revizuirii complete a Constituției, în caz de conflict între cele două Consilii.”

În plus, există posibilitatea referendumurilor facultative la nivel național cu privire la legile federale, reglementări sau acorduri internaționale, la inițiativa unui anumit număr de alegători sau Cantoane (Articolele 141-141). Nu voi aborda aceste referendumuri în acest context.

Pe scurt, la fel ca în majoritatea altor State cele 3 funcții ale Statului sunt împărțite între cele 3 ramuri clasice, astfel, o diviziune orizontală a puterii. Caracteristica ramurilor elvețiene, cu toate acestea, este instrucțiunea constituțională de a coopera. Uneori Curtea trebuie să intervină în această cooperare. Elveția a combinat sistemul parlamentar cu sistemul prezidențial.

Adunarea Generală nu este numai legiuitorul numărul 1, ci este și calificată să numească judecătorii federali (articolul 168) și să soluționeze conflictele de calificări între autorități, încălcări ale Constituțiilor Cantonale, statutul juridic al inițiativelor federale ale poporului etc (Articolul 173). La nivel federal, Adunarea are puteri reziduale; îndeplinește sarcini care nu sunt alocate altor instituții. Mandatul principal al Guvernului Federal – pe lângă sarcinile legislative – este implementarea politicilor federale și îngrijirea relațiilor între Federație și Cantoane (180-187).

Judecătorii federali sunt aleși de Adunarea Generală (Articolul 168). Curtea Federală asigură în cele din urmă, după intervenția instanțelor judecătorești cantonale, aplicarea uniformă a legilor care depășesc competența cantonală; aplanează conflictele între Federație și Cantoane și între Cantoane (Articolele 188-189, 1-3). Curtea are dreptul de a fi creativă în mod legal. Cu toate acestea, nu este posibil să se conteste deciziile litigiilor Parlamentului și Guvernului, cu excepția cazurilor descrise de lege (articolul 189, 4). Constituția nu are clauza prin care Curtea poate controla conformitatea cu divizia constituțională a puterilor de către organele federale. În acest sens Curtea Federală nu este o Curte constituțională.

În ce fel ar trebui să privim aceste aspecte dintr-un punct de vedere federal european?

Există într-adevăr un avantaj pentru un guvern european ales în comun de către cele două Camere ale Parlamentului European, într-o singură circumscripție electorală. În orice caz, diviziunea complicată a puterilor între cele trei ramuri elvețiene, chiar mai complicate datorită posibilei intervenții a electoratului și a statelor membre, mi se pare inadecvată pentru Federația Europei. Mă tem că o cooperare continuă între instituțiile federale, împovărate de intențiile cantoanelor și electoratelor, va duce la inerție și impasuri. Un asemenea sistem ar perpetua funcționarea actuală a Uniunii Europene, rezultând un deficit democratic. Trebuie să lăsăm actuala UE în urmă, după părerea unui număr tot mai mare de cetățeni din întreaga Europă.

Astfel, aș dori să optez pentru un sistem prezidențial, în sensul că Președintele și Parlamentul să aibă competențe diferite în mod clar, comparabile cu modelul american. Această diviziune orizontală a competențelor între trias politica europeană trebuie scrise în întregime într-o Constituție de-a lungul celei americane. Dacă președintele sau (o parte a) Guvernului Federal ar trebui să fie aleasă direct de cetățenii europeni sau de parlamentul european este o chestuine pe care o vom decide mai târziu, stimate Klinkers.

Există o nevoie evidentă de a stabili o Curte Supremă pentru a proteja respectarea uniformă a legislației federale. Această curte ar trebui să aibă, de asemenea, puterea de a asigura conformitatea cu decizia constituțională a puterilor așa cum este cazul Federațiilor, cu excepția Curții federale a Elveției. Pledez, de asemenea pentru crearea curților federale în state sau în grupuri de state, acționând ca instanțe inițial; de exemplu, o instanță federală în cadrul statelor Benelux. Pentru a asigura o practică juridică uniformă și un tratament juridic egal, instanțele naționale ale statelor nu ar trebui să aibă puterea să se ocupe de legea federală, doar dacă s-a consultat anterior în mod dăunător o curte federală sau o Curte Supremă. Decizia lor ar trebui să fie obligatorie pentru instanțele statelor. De asemenea, aș dori să dau puterea de a numi judecători federali și judecători ai Curții Supreme Parlamentului European, și nimănui altcuiva, urmând exemplul elvețian. De ce? Pentru a garanta independența lor față de puterea executivă și pentru a dobândi încrederea instituției care a făcut legile pe care ei, judecătorii, trebuie să le respecte.

Acum voi aborda divizia verticală a puterilor în Elveția: între cele 26 de cantoane (inclusiv 6 cantoane și jumătate) și organismul federal.

Ca o introducere la această diviziune a competențelor Federațiilor, aș dori să atrag atenția asupra faptului că aprobarea primei (și mai târziu) Constituții federale în 1848 a fost egal cu procesul care a urmat să creeze Constituția Americană. Textele Constituției sunt acceptate, nu în unanimitate ci cu un vot majoritar; la nivel național cât și la nivel cantonal.

Cu plăcere citez, din nou, în traducere liberă, pe Augustin Macheret care scrie în „Droit constitutionnel suisse” (2001) despre aprobarea Constituției Elvețiene: „Mereu în căutarea consensului, acest pragmatism nu pune la îndoială legitimitatea Constituției decât dacă există un număr limitat de alegători (36%) și chiar respingerea de către unele cantoane. Considerând cele trei Constituții Elvețiene din 1848, numărul de Cantoane și jumătate din cantoantele care au refuzat proiectul Constituției au crescut în așa fel încât în prezent șase cantoane și jumătate nu acceptă niciun proiect al celor trei Constituții. În 1848 Cantoanele nu au fost de acord, în 1874 zece, iar în 1994 12.

Cu toate acestea, toate Cantoanele rămân în cadrul Federației, chiar și cele care resping modificările Constituției. Acest lucru se dovedește a fi punctul forte al Federației. Nu este bazat pe un Tratat care poate fi modificat numai în unanimitate, ci pe o Constituție a statelor membre și a cetățenilor. O Constituție care poate fi adoptată cu o majoritate de vot, și nu unanim, printr-un drept veto dictorial. Minoritatea acceptă rezultatul votului majorității. Macheret concluzionează cu un citat impresionant din „La Suisse et l’Europe” de Jacques Freymond: „Într-adevăr, elvețienii au datoria absolută de a-și exprima dorința de a trăi împreună, ceea ce ridică acceptarea diversității ca o condiție pentru unitate.”

Diversitatea ca o condiție pentru unitatea elvețiană! Acest lucru este complet diferit de povestea demodată oriunde în Europa cu privire

la diversitate ca un obstacol către o Federație Europeană.
Pentru Federaliștii Europeni acest lucru este un motiv de meditație. Deoarece se dovedește ceea ce am spus, susșinut de André Glucksmann: diferențele nu împiedică în mod necesar unitatea federală; din contră, ei chiar promovează unitatea. Cum? Prin forțele externe.

Acesta a fost cazul Europei Centrale Alpine cu cele trei comunități (în 1291) și acum aproape douăzeci de comunități destul de mici care doresc să mențină independența lor democratică și se protejează împotriva țărilor vecine mai mari. Cu geografia drept aliat, ei au reușit în acest lucru. Thomas Fleiner și Alexander Misic în „Verfassungsrecht der Schweiz” (2001) după cum urmează: „De secole aceste mici comunități au îndepărtat dezvoltarea impunătoare a vecinilor lor, în scopul de a menține independența lor democratică. Astfel, 26 de mici comunități au restrâns legăturile lor și granițele a trei teritorii lingvistice mari din Europa de Vest, în scopul de a își păstra indepentența politică și culturală față de vecinii lor. Fiecare dintre aceste comunități ar putea dezvolta statutul său juridic, cultura politică și religioasă și independența istorică în timp ce toate acestea sunt legate de cultura din țările vecine. (...) Acest paradox de unitate în diversitate rezumă principiul federal și este punctul de plecare a multor teorii cu privire la federalism.

Ceea ce s-a aplicat Elveției se aplică în zilele noastre în Europa, în această lume multipolară a secolului 21, o eră care este mult mai controlată de forțele (sub)continentale. Va accepta Europa provocarea sau va continua să hoinărească în jurul starului națiune și domeniul popular naționalist? Trăind doar în trecut, Europa nu va dobândi un loc propriu în această lume multipolară în creștere, care este din ce în ce mai controlată de Federații mari, multiculturale.

Ei bine, voi elabora acum pe baza diviziei verticale a competențelor.

Principiul aici este că Federația Europeană dispune numai competențe suverane (Articolul 3) și este abilitată să inițieze sarcini așa cum sunt stabilite în Constituție (Articolele 42 și 47). Acesta este modelul clasic a unei Federații construite de jos în sus.

Competențele Federației Elvețiene sunt atenuate în două feluri. În primul rând, competențele sunt restricționate de obligația federală a Cantoanelor care trebuie să coopereze în legiferarea federală (Articolul 45, 1) și obligația de a consulta Cantoanele ori de câte ori interesele lor sunt în joc (Articolul 45, 2). În al doilea rând, ele sunt atenuate de principiul subsidiarității cu privire la funcțiile publice. Articolul 5a prevede: „Subsidiarité – L’attribution et l’accomplissement des tâches étatiques se fondent sur le principe de subsidiarité.” Acest principiu înseamnă că organismul federal îndeplinește sarcinile care depășesc mijloacele cantonale sau necesită legislație uniformă (articolul 43a, 1). Pe de altă parte, Federația are puterea de a generaliza acorduri între cantoane (pacturi) sau chiar să forțeze anumite cantoane să ia parte la acele pacturi.

În sfârșit, Constituția necesită cooperare verticală și sprijin. Federația și Cantoanele se sprijină reciproc în îndeplinirea sarcinilor lor, ei lucrează împreună și au datoria de a se sprijini reciproc pe cale administrativă și juridică (Articolul 44, 1 și 2).

Pentru a menține acest sistem operațional complicat, legislația federală are prioritate atunci când se intersectează cu legislația cantonală (Articolul 49). Această prioritate nu este necesară doar pentru a proteja unitatea Federației, dar și securitatea juridică a cetățeanului. În acest sens, Elveția a fost inspirată de Constituția americană.

Pentru a evita descrierea detaliată a acestui sistem complicat mă limitez la o enumerare a puterilor suverane ale corpului federal elvețian:

  • Siguranța publică, apărarea și protecția civilă (Articolele 57-61).
  • Formarea profesională, educația permanentă, cercetarea științifică, inovarea, sportul și filmene (Articolele 61a-72).
  • Protecția mediului, politica apei, gestionarea pădurilor, patrimoniul, vânătoarea, pescuitul și protecția animalelor (articolele 73-80).
  • Infrastructura, traficul și transportul, taxele rutiere, căile ferate, transportul aerian, maritim și în spațiu (Articolele 81-88).
  • Energia regenerabilă, energia nucleară, transportul de energie, poșta, telecomunicațiile și mass-media (articolele 89-93).
  • Economia, concurența, protecția consumatorilor, băncile, asigurarea, cursul valutar, politica economică externp, consumabilele, politica structurii economice agricultura, producția și comerțul de alcool, jocurile de noroc, armele și munițiile (Articolele 94-107).
  • Locuințele, munca, protecția socială, sănătatea publică și genetică (articolele 108-120).
  • Politicile în domeniul migrației.
  • Dreptul civil și penal (Articolele 122-125).

În plus, organismul federal are de asemenea puteri fiscale. Le-am lăsat deoparte de dragul conciziei.

Pentru a finaliza descrierea puterilor federale, aș dori să menționez două condiții importante din punctul meu de vedere.

În primul rând, Articolul 161 este remarcabil. Va avea următorul cuprins: „Interdiction des mandats impératifs – 1. Les membres de l’Assemblée fédérale votent sans instructions. - 2. Ils rendent publics les liens qu’ils ont avec des groupes d’intérêts.” Asta înseamnă că fiecare membru al fiecărei Camere a Parlamentului federal are un mandat individual în care are grijă de interesele generale ale întregii Federații. Stimate Klinkers, trebuie să ne amintim acest lucru atunci când vom începe elaborarea versiunii noastre de Constituție Europeană.
În al doilea rând, aș dori să menționez că Federația Elvețiană este organizată „funcțional”, comparabil cu cea germană și austriacă (a se vedea articolul nr. 5): conform Constituției, legile federale sunt efectuate de către cantoane (Articolul 46). Încă o dată, în Elveția organismele federale și cele nonfederale sunt complementare și depind unul de celălalt. Așa cum am afirmat în Articolul nr. 15, se pare că acest tip funcțional al federației nu este destul de potrivit pentru Europa. Este de preferat să adoptăm așa-numitul tip instituțional, permițând ambelor nivele de guvernare (nivelul Federației și cel al Statelor) să funcționeze cât mai independent posibil unul de celălalt – care nu ar trebui să îi împiedice să coopereze în mod voluntar dacă se consideră necesar.

Pentru a încheia prezentarea mea a sistemului constituțional elvețian mă voi ocupa pe scurt de multilingvismul oficial. Constituția elvețiană garantează libertatea lingvistică a tuturor cetățenilor (Articolul 18), în timp ce, de asemenea, se stabilește că Federația are patru limbi oficiale: germană, franceză, italiană și raeto-roman. Relațiile între Federații și Cetățeni sau Cantoane sunt efectuate în primele trei limbi; raeto-roman e folosită pentru cei care o vorbesc ca limbă maternă (articolul 70, 1); nu se folosește în funcțiile publice federale sau în legiferarea federală.

Cine îndrăznește să spună că o Federație puternică are nevoie de un popor omogen cu o singură limbă?
Cantoanele decid asupra limbilor lor oficiale, luând în considerare teritoriile lingvistice stabilite și interesele minorităților lingvistice (Articolul 70, 2). Acestea se aplică și propriilor lor statuturi lingvistice la efectuarea politicilor federale. Federația și Cantoanele se sprijină reciproc în acest multilingvism (Articolul 70, 3-5).
În cazurile de instanță ei folosesc limba aleasă de părți la litigiu. Judecătorii instanțelor federale folosesc limba care e utilizată în decizia care a fost abordată. În procedurile cantonale administratorii sunt obligați să folosească limba oficială a administrației lor.
În concluzie, tratamentul egal al celor 4 limbi naționale este protejat și utilizat în mod eficient în relațiile între organismele federale și cetățeni. În plus, menținerea stabilității teritoriilor lingvistice dezvoltate istoric este un obiectiv. Cercetările arată că stăpânirea altor limbi este limitată. Scopul inițial al organismului federal și al cantoanelor pentru multilingvism nu este de prisos.

În ceea ce privește diviziunea pe orizontală a puterilor pot fi concis. Sistemul Elvețian mi se pare prea complicat ca să fie eficient într-o Federație europeană de nouă sau mai multe state, mai târziu peste 30. Este preferabil să se opteze pentru un sistem bicameral cu o Cameră pentru Cetățeni și una pentru state. Chiar și așa, eu prefer un sistem prezidențial pentru Federație, nu o democrație parlamentară. Diviziunea puterilor, de a legifera pe de o parte și de a executa legislații pe de altă parte trebuie formulată clar într-o Constituție Europeană. Federală.

 vrea să se păstreze Curtea de Justiție UE, deși transformată într-o Curte Constituțională. Curtea supremă federală va trebui să aibă dreptul de a controla respectarea puterilor constituționale ale diviziunii, contrat Curții Supreme din Elveția. Se pare că membri Curții Supreme Federale ar trebui să fie numiți de către Parlamentul European. Acel Parlament în sine ar trebui ales pe baza unei circumscripții electorale atotcuprinzătoare, în scopul de a crea „politeia” europeană. Acest lucru ar trebui să conducă la partidele politice trans-europene.

Mandatele individuale în cadrul celor trei ramuri nu ar trebui să fie compatibile: o persoană ar trebui să fie membră al unei singure instituții. Mandatele trebuie îndeplinite în mod independent, deci, fără interferența statelor sau a altor instituții, aceste două principii care contribuie la independența funcțională - și, astfel, responsabilitatea – în opinia noastră, trebuie incluse în cuvinte clare în Constituția Europeană.

Multilingvismul în cadrul guvernului european este, de asemenea, evident: pot exista mai mult de patru limbi ca limbi de circulație. Relațiile între organismul federal și cetățeni sau state pot fi dirijate în același timp sau în limbi diferite, conform Constituției și legilor federale, comparabil cu modul în care Elveția se ocupă de limba raeto-roman.

Propunerea mea pentru caracteristicile federale tipice ar fi:

  • Protejarea existenței și diversității statelor și componenței Federației.
  • O diviziune verticală clasică a puterilor, deci, o enumerare exhaustivă a puterilor (un „Kompetenz Katalog”, așa cum îl numesc germanii).
  • Garantarea independenței individuale a membrilor Parlamentului, Guvernului și Curților
  • Cooperarea dintre Federație și State.
  • Garantarea guvernării autarhice a Federației și statelor. De exemplu în domeniul taxelor.
  • Vot majoritar, nu unanim, la nivelul Federației și cel al Statelor cu privire la modificările Constituției.
  • În ceea ce privește conflictele: legile federale au prioritate.

 includem – stimate Klinkers – părțile utile ale constituțiilor Americii și Elvețiene în proiectul nostru de Constituție Europeană federală, în completarea a câtorva ingrediente specifice europene.

Katern
Federația Elvețiană poate fi descrisă după cum urmează:

  • Clasică. Este o Federație de jos în sus, evoluată dintr-o Confederație, cu puteri enumerate limitativ, astfel încât toate celelalte puteri sau puteri reziduale aparțin Cantoanelor.
  • Competitivă și orientată spre tehnologie. Diviziunea competențelor e subordonată nevoilor societății, în timp ce întrebarea „cine este responsabil?” se soluționează conform principiului subsidiarității.
  • Funcțională. Cantoanele efectuează legi federale. Mai mult decât atât, uneori ei trebuie să aprobe deciziile federale sau să fie consultați în această privință.
    Interguvernamentală. Nivelul Federației și cel al Statelor sunt în mare măsură independente și, astfel, trebuie să coopereze.
  • Autarhică. Ambele nivele au venituri, și din surse fiscale.
  • Vot majoritar. lupta pentru o mare majoritate sau chiar consens, dar nu unanimitate.