Nr. 21 – Klinkers & Tombeur, February 2013

În Articolele 1-20 am explicat a) de ce sistemul interguvernamental distruge obiectivul cooperării pentru interesele europene; b) de ce un sistem federal ar fi preferabil pentru Europa; c) că Europa ar trebui, deci, să treacă la federalism; d) că federalizarea printr-o ajustare a tratatelor UE actuale a eșuat întotdeauna și că nu va reuși niciodată; e) că federaliștii europeni ar trebui să elaboreze o constituție ei înșiși, așa cum s-a întâmplat la sfârșitul secolului XVIII în America; și f) ce condiții constituționale și instituționale trebuie îndeplinite cu scopul de a preveni eșecul federalizării din cauza erorilor de construcție constituționale. În Articolele următoare 21-24vom prezenta o Constituție Federală pentru Europa. Acest proiect se bazează ăe Constituția americană din 1789, întărită de elemente din Constituția elvețiană și adaptate Europei de azi. Articolul Nr. 21 este dedicat preambulului și Articolului I al Constituției.

Versiunea noastră de proiect al Constituției unei Europe Federale intenționează să includă cel puțin țările Benelux și alte șase țări ale Zonei Euro. Pentru a evita nelămuriri, cele 17 țări ale Zonei Euro sunt: Austria, Belgia, Cipru, Germania, Estonia, Finlanda, Franța, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovenia, Slovacia și Spania.

Articolul final al proiectului Constituției Europene stabilește că Federația va intra în vigoare de îndată ce cetățenii celor trei țări Benelux și cei ai altor șase țări vor accepta Constituția. Cetățenii acelor nouă țări permit Constituției să intre în vigoare. În acest fel urmăm aceeași metodă care a fost aplicată în America în 1787-1788, când proiectul Constituției a fost transmis cetățenilor din cele 13 state confederale: dacă 9 din 13 acceptau proiectul, constituția intra în vigoare. Astfel, părinții fondatori nu au optat în mod explicit pentru cerința de unanimitate în rândul celor 13 state implicate. Convenția a ieșit de sub tutela Tratatului Confederal, creând astfel posibilitatea de a proiecta o legislație complet nouă: o Constituție federală în locul unui Tratat Confederal ajustat.

În Articolul nr. 18 am explicat de ce optăm ca numărul țărilor necesare pentru ratificarea Tratatului să fie nouă: Tratatul de la Lisabona însuși indică faptul că un minim de nouă state membre are dreptul de a organiza o nouă formă de cooperare.

Ar fi dificil să se unească nouă țări într-o Federație Europeană? Nu știm. Schimbarea începe cu sine. În ultima sută de ani țările Benelux au dovedit că se pot schimba. Din 1920 ele au început cooperarea cu țările vecine, după care această cooperare a dus la grupul Oslo, în scopul de a atrage, în 1944, o cale structurală de cooperare la nivel european, o cale care a fost extinsă treptat pentru a include mai multe țări. Comuniunea Europeană pre-federală, urmată de Uniunea Europeană, a început cu doar șase state membre.

Celelalte țări ale Zonei Euro trebuie să decidă dacă doresc să continue să lupte în contextul procesului de luare a deciziilor naționaliste. Țările Benelux nu ar trebui să mai irosească timpul cu asta – nici Franța, Germania sau Italia, țări care în 1950-1951 împreună cu Benelux, au stabilit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). André Glucksmann a spus, în răspunsul la întrebarea dacă Europa ar trebui sau nu să continue să caute o nouă provocare: „Acest lucru nu ar fi greu de găsit dacă Uniunea nu ar alerga de jur împrejur ca niște pui fără cap. Ea a început la începutul anilor 1950 cu ridicarea CECO care a conectat industria grea din Lotharingen și Regiunea Ruhr.”

El subliniază necesitatea unei renașteri a acelorași țări care în 1950 au aprins focul comunițătii europene.

Glucksmann lămurește că asumarea unei noi provocări nu este o alegere liberă, așa cum se poate vedea în următoarele 2 citate:

„Merkel și Hollande gândesc și acționează în ritmul alegerilor și sondajelor”. Aceasta este o abatere a observației făcute de Jean-Claude Junker, menționat în Prefață, că politicienii europeni știu foarte bine ceea ce ar trebui să facă, dar dacă ar face asta, ar pierde următoarele alegeri. Și, prin urmare, ei rămân pasivi, cei mai buni activi în mod insuficient.
„Diferiții actori europeni nu ar putea duce purta un război, dar sunt departe de la a fi blânzi unul cu celălalt. Europa ar trebui să fie conștientă de pericolul acestei confuzii anarhistice. Putin al Rusiei înaintează o amenințare. Statul sclav birocratic al Chinei a înaintat o amenințare. Islamul militant a înaintat o amenințare. Europa trebuie să învețe din nou să gândească din puctul de vedere al prietenilor și dușmanilor.” Această observație corespunde cu a treia forță determinantă a Europei Federale așa cum este descrisă de Tombeur în Articolul nr. 9.

Cu observații de acest gen Glucksmann clarifică faptul că salvarea cooperării europene se află în acțiune, curaj, pasiune, pășirea în afara modului de gândire dominator. Acest lucru a fost făcut de cugetătorul francez Montesquieu în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Acesta a fost făcut, de asemenea, imediat după Montesquieu, de federaliștii Americii, în deplină cunoștință de faptul că gândirea de la cetățeni, mai degrabă decât gândirea de la state ar fi busola pășirii pe drumul succesului. Dacă aceste persoane au fost capabile, la momentul respectiv, să facă acest salt în gândire, trebuie să fim și noi să facem asta acum.

Federalizarea Europei este posibilă numai prin pășirea în afara Tratatului de la Lisabona (la fel cum părinții fondatori au făcut cu „Articolele Confederației”) cu scopul de a crea ceva total nou. Motto-ul este: „Dacă continui să faci azi ceea ce ai făcut ieri, atunci mâine vei obține aceleași rezultate pe care le-ai obținut azi. Dacă nu ești mulțumit de rezultatele de azi, atunci trebuie să te schimbi azi. Doar așa vei obține alte rezultate mâine.”

Prin urmare, așa cum este cazul Constituției Americane și Elvețiene, proiectul nostru de Constituție Europeană Federală începe în mod direct din perspectiva cetățenilor. Doarece Preambulul nostru este derivat din Constituția americană și cea Elvețiană le cităm pe amandouă.

Preambulul american constă într-o singură propoziție:
„Noi, poporul Statelor Unite, cu scopul de a forma o Uniune mai perfectă, stabilim Justiția, asigurăm liniștea internă, oferim apărarea comună, promovăm bunăstarea generală, și asigurăm binecuvântările libertății pentru noi și urmașii noștri, rânduind și stabilind această Constituție pentru SUA.”

Constituția elvețiană începe, de asemenea, cu un scurt preambul. Ea declară în numele lui Dumnezeu de ce oamenii și cantoantele stabilesc Constituția. Într-o traducere liberă preambulul elvețian afirmă:
„ ... fiind conștienți de responsabilitatea lor înainte de Creație, sunt determinați să reînnoiască legătura lor, cu scopul de a consolida libertatea, democrația, independența și pacea, în spiritul solidarității și deschiderii către lume, destinată experimentării diversității lor cu respect pentru celalalt și în egalitate, în gradul de constientizare a realizărilor comune și al angajamentului lor de a își asuma responsabilitatea pentru generațiile viitoare, știind că doar el este liber să folosească acea libertate și că acea putere a societății este devotată pentru a promova bunăstarea membrilor ei mai slabi, stabilind constituția...”

Constituția elvețiană în sine merge chiar mai departe: În Articolul 2 descrie scopul federației elvețiene, și anume protejarea libertății și drepturilor oamenilor și protejarea independenței și securității țării, precum și promovarea prosperității comunității, dezvoltarea durabilă, coeziunea internă a țării și diversitatea culturală.

Considerăm, de asemenea și aceste principii vechi și conceptele stabilite în ambele Constituții în răspunsul regizorului german Ulrich Seidl, autorul trilogiei „Paradies”, la întrebarea (într-un interviu recent pentru ziarul belgian De Standaard) cu privire la ceea ce, în opinia sa, presupune „paradisul”: „Ideea mea de paradis este vagă. Dar trebuie să existe libertate și demnitate. Altfel nici măcar nu poti începe să vorbești despre paradis”. Noi suntem de acord: în primul rând paradisul presupune libertate și siguranță, în scopul de a realiza o societate mai bună.

Cu toate astea, ne dăm seama de caracterul controversat de deschidere a Constituției cu un Preambul. Nu se obișnuiește pentru fiecare stat să aibă un Preambul care să preceadă articolele. În Olanda a existat o dezbatere lungă despre dacă Constituția ar trebui începută cu un preambul sau nu. Această dezbatere este mereu controlată de un discurs agitat între susținătorii și oponenții preambulului. Și între cei care favorizează și cei care resping menționând Familia Regală în acel text.

Pentru noi, dezbaterea este foarte simplă. Cele mai bune practici ale acelor preambuluri citate ne ghidează. În primul rând, prezența unui preambul este o chestiune de doctrină de legiferare. O lege ar trebui să înceapă cu cel puțin un aspect care explică de ce legiuitorul consideră necesar să facă această lege. Pentru o Constituție sau sau un Tratat, preambulul este acel aspect. Fără o astfel de scurtă descriere nu știi cine consideră important să avem o astfel de Constituție, nici de ce; o declarație este necesară. Preambulul este răspunsul. În al doilea rând, optăm – ca în Constituția Americană – să nu ne referim la o Ființă Supremă. De la Era iluminismului biserica și statul sunt entități separate. Ar fi nepotrivit să ne referim într-o Constituție la un Dumnezeu al oricărei religii. În al treilea rând, o trimitere la o familie regală este irelevantă, deoarece majoritatea țărilor din zona euro nu au monarh.

Ca să nu existe neînțelegeri dorim să indicăm că urmăm literalmente pe cât posibil Constituția Americană, astfel, cu privire la structură și text. Acolo unde este necesar sau util, există modificări sau completării la elementele Constituției Elvețiene. Cu condiția că facem modificări așa cum credem de cuviință pentru Europa Federală.
Prin urmare, proiectul preambulul nostru va fi următorul:

PREAMBUL
Noi, cetățeni ai Austriei, Belgiei, Ciprului. Germaniei, Estoniei, Finlandei, Franței, Greciei, Irlandei, Luxemburgului, Maltei, Olandei, Portugaliei, Sloveniei, Slovaciei și Spaniei întocmim această Constituție pentru toate țările din Zona Euro și mai ales pentru fiecare țară ce va intra în Zona Euro, cu scopul de a forma o Federație ce garantează libertate, siguranță, fericire, dreptate, apărare a Federației împotriva dușmanilor, dezvoltarea durabilă a mediului, precum și acceptarea și tolerarea diversității dintre culturi, convingeri, moduri de viață și limbi ale celor care locuiesc și vor locui pe teritoriul ce aparțin competenței juridice a Federației.

Cuvântul „fericire” nu este menționat în Preambulul American. Totuși, noi am decis să îl includem în preambulul european. De ce? Deoarece sensul general al Constituției americane e bazat pe dreptul cetățeanului de a urmări fericirea sa și angajamentul guvernului de a îl ajuta să îndeplinească acest lucru. Elementul de bază al acelei Constituției provine de la Declarația de Independență (Thomas Jefferson 1776) care include cuvintele: „Considerăm aceste adevăruri evidente, că toți oamenii sunt creați egali, că ei sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, printre care viața, libertatea și căutarea fericirii.”

Pe lângă asta, este remarcabil un fapt din cartea menționată anterior a lui Logevall „Embers of War: The Fall of an Empire and the Making of America’s Vietnam”. Logevall arată că Ho Chi Min atunci când el, după înfrângerea Japoniei din 1945 s-a întors în Hanoi, a declarat Vietnam independent, folosind exact aceleași cuvinte ale Declarației Americane de Independență. El a iubit America și a încercat – până când Franța a transferat controlul asupra Vietnamului spre SUA după căderea de la Dien Bien Phu în 1954 – să treacă America de partea sa. Întotdeauna în zadar referindu-se la hotărârea lui Roosevelt de a preveni țările europene să reintre în posesia fostelor lor colonii, după cel de-al doilea Război Mondial.

Odată cu folosirea explicită a cuvântului „fericire” în preambulul european dorim să precizăm că dreptul fiecărui cetățean de a își urmări propria fericire, și obligația autorităților publice de îi ajuta să o dobândească, este un aspect esențial al Constituției noastre federale. Prin determinarea acestui drept inalienabil din Preambul ar trebui să fie clar pentru orice guvern din cadrul sistemului european că atingerea fericirii nu poate depinde de rezultatul alegerii. Această construcție oferă o legitimitate în plus existenței preambulului: indiferent de Parlament sau Guvern, acestea sunt obiectivele cărora ar trebui dedicate eforturile fiecărui funcționar public.

În ceea ce privește partea finală a preambulului („acceptare și toleranță ..”) am dori să subliniem că nu facem parte dintr-o dezbatere multiculturală în timp ce luptăm pentru o Europă Federală. De când batavienii, galienii, goții, hunii, saxonii, francii, romanii, celții, habsburgii și vikingii au traversat Europa, acest continent, și fiecare stat din interiorul lui, este multicultural. Acesta este un lucru bun. Respectarea și acceptarea diversității lingvistice nu împiedică în mod necesar – chiar dacă – utilizarea sau lupta pentru o limbă comună sau o alegere intenționată a mai multor limbi în cadrul procedurilor federale. Priviți, de exemplu, elvețienii cu cele patru limbi oficiale ale lor, care se confruntă cu un conflict lingvistic.

Un exemplu care arată că este posibil chiar în interiorul Uniunii Europene să se opteze pentru unele dintre cele 23 limbi oficiale este relevat în două regulamente UE (COM(2011) 215 și COM(2011) 216) privind mai în detaliu, cooperarea cu caracter obligatoriu în legătură cu stabilirea unei Curți de Brevete cu amplasament în Paris, Londra și München. Aceste reglementări au fost susținute de către 25 de state membre și aprobate de Parlamentul European. Numai Spania și Italia nu au urmat calea, din motive lingvistice.

Trebuie să adaug la această problemă în ceea ce privește diversitatea, că Europa are o bază comună dacă privim în urmă la normele și valorile Creștinismului – așa cum Larry Siedentop amintește în lucrarea sa „Democrație în Europa”. De asemenea, Gerard Mortier, director al Teatro Real din Madrid, marchează această legătură culturală. În ceea ce privește Europa, Statele Mortier declară într-un interviu cu revista belgiană De Tijd: „Facem cu toții parte dintr-o comunitate mare culturală (...). Vremea statelor națiune a luat sfârșit. Identitatea europeană există, de-a lungul istoriei. Este o realitate, nu o invenție a Comisiei Europene sau a Parlamentului European. Totuși: de ce este atât de dificil pentru politicieni să explice această identitate europeană culturală? (...) Identitatea europeană culturală nu distruge identitatea locală. Langue d’Oc nu a dispărut când a devenit parte a Franței, nu? Multele culturi diferite pot chiar să se exprime mai bine în cadrul unei Federații Europene.”

Vom continua acum cu Articolul I al proiectului Constituției noastre. Preambulul răspunde întrebării DE CE o Federație Europeană. Articolul I răspunde întrebării CUM. Spre deosebire de Constituția Americană începem cu un Articol I constituind sistemul federal și Declarația Drepturilor Omului ( ambele provenind din Amendamentele Constituției Americane). Reglarea numerotării articolelor se va întâmpla, de asemenea, în articolele următoare 22-24. Parțial pentru că trebuie să încorporăm câteva elemente ale celor 27 amendamente ale Constituției americane. Parțial pentru că renumărarea a unora dintre Articolele Americane face textul să arate mai vine. Astfel, proiectul nostru constituție va conține zece Articole în loc de șapte, precum în cazul Constituției SUA.

Definim sistemul european federal în secțiunile 1 și 2, folosind atât Constituția elvețiană cât și pe cea americană.

Articolul I – Federația și proiectul de lege al drepturilor

  1. Federația Europeană este formată de cetățenii și de statele care fac parte din Federație.
  2. Puterea nedelegată Federației Europene de către Constituție, nici interzisă statelor de către Constituție, este rezervată cetățenilor sau statelor respective.
  3. Federația Europeană sustine drepturile, libertățile și principiile așa cum sunt scrise în Cartea Fundamentală a Drepturilor Uniunii Europene, excluzând principiul subsidiarității, asa cum este menționat în Preambulul acestui act constitutiv. Federația Europeană aderă la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

 

Explicația Secțiunii I
Articolul I este inspirat din Constituția Americană și cea Elvețiană. Textul Clauzei 1 descrie natura specifică a unei Federații publice: ea nu constă doar în state, ci de asemenea, și în primul rând în cetățenii ei; o federație este deținută de către cetățeni și state. Oricine se teme că o Federație ar putea absorbi, ca un super stat, suveranitatea statelor sale națiune participante, trebuie să înțeleagă de acum că în cadrul unei Federații, statele își mențin identitățile naționale: Franța rămâne Franța, Polonia rămâne Polonia, Spania rămâne Spania și Marea Britanie rămâne Marea Britanie, în cazul în care este pregătită să adere la Federație.

Dar, chiar mai mult: subliniind că Cetățenii sunt co-proprietari ai Federației există o obligație constituțională de a consulta cetățenii în caz de schimbare de Constituție sau teritoriu, un drept pe care ei nu îl au până acum sub tratatul de la Lisabona: un exemplu de democrație directă. În conformitate cu structura Constituției americane vom avea de a face cu acest drept în articolul VII din proiectul nostru.

Statele sunt, de asemenea, reprezentate la nivel federal, alături de cetățeni. Delegații lor posedă un mandat individual. Vom sublinia acest principiu important cu privire la modul de funcționare al Federației atunci când avem de a face cu organizarea Congresului European bicameral.

Explicația Secțiunii 2
La câțiva ani după ratificarea Constituției Americane a apărut nevoia de a avea Drepturi Fundamentale. Proiectul a fost stabilit prin ratificarea a zece Amendamente. Amendamentele 1-9 se refereau la Drepturile Fundamentale. Noi le-am încorporat în Articolul I, secțiunea 3. Al zecelea Amendament (introdus de James Madison și ratificat în 15 decembrie 1791), a fost de o altă natură, mai impunătoare, ca urmare a reafirmării explicite a sistemului federal. Ni se pare important să determinăm acest element în secțiunea 2, Articolul I. Acesta clarifică faptul că Federația Europeană posedă o diviziune non-ierarhică a puterilor pe verticală. Guvernanța la cele două nivele, federal și al statelor, este suverană în cazurile atribuite la acele nivele – în sensul că nivelul federal are doar puteri enumerate limitativ, nu mai multe. Pentru cei care sunt adepții celor mai buni practici istorice de la sfârșitul secolului al XVIII-lea: acest principiu de diviziune verticală a puterilor s-a realizat în termen de zece zile de la Convenția de la Philadelphia, câteva săptămâni mai târziu elaborat într-un proiect oficial al Constituției. Se stabilește că organismul federal de guvernare nu posedă puteri ierarhice deasupra Statelor.

Cei care nu sunt familiarizați cu Tratatul de la Lisabona, în special cu sub tratatul numit „Tratat privind Uniunea Europeană”, se pot întreba „Ce este nou?”. Într-adevăr, acel Tratat afirmă în Articolul 4, Secțiunea 1: „Conform Articolului 5 puterile pe care Tratatele nu le-au delegat Uniunii revin statelor membre.” Acest lucru pare similar cu Articolul I al nostru, Secțiunea 2.

Dar acest lucru este înșelător. Articolul 5 al sub-tratatului Uniunii Europene stabilește că delimitarea competențelor Uniunii este Controlată de Principiul Atribuirii puterii. Acest principiu are două fețe:
1. Dacă UE are dreptul de a opera sau nu se determină de principiile subsidiarității și proporționalității. Pe scurt: Uniunii Europene îi este permis să acționeze în cazurile în care statele membre (sau parte din ele) nu pot acționa (mai bine). Cu alte cuvinte: principiul subsidiarității ( lasă la latitudinea statelor ceea ce statele pot face ele mai bine) este relativ, nu absolut.
2. Cealaltă parte a Tratatulu de la Lisabona – sub-tratatul privind modul de funcționare al Uniunii Europene – conține câteva articole cu o listă detaliată a puterilor atribuite Uniunii. În orice caz, aceste articole au un caracter ierarhic, în special în grupul de puteri comune. Acestea sunt puteri atribuite ambelor nivele de guvernare, dar în cazul în care Uniunea folosește acele puteri, statele membre trebuie să se supună. Acest lucru nu există în cadrul unei Federații.

Dacă acestea nu sunt de ajuns, Uniunea posedă, de asemenea, puteri subsidiare, bazate pe Articolul 352 al sub-tratatului privind modul de funcționare al UE, Acest lucru implică faptul că Uniunea poate acționa în cazul în care acest lucru este necesar pentru realizarea unui tratat-scop și în cazul în care nu există un alt articol pentru a atinge acest obiectiv. Acest lucru se numeste „temei juridic flexibil”. Din punctul nostru de vedere, acesta este un mod arbitrar și manipulator ce se potrivește oricărei situații dificile. Aparent. UE nu poate să renunțe la tehnica de invocare a scopului de „mai multă integrare” pentru a atrage puteri ori de câte ori e necesar.

De ce nu seamănă acest lucru cu federalizarea? Timp de mulți ani principiul subsidiarității se irosea în mod sever. Protocolul ar trebui să împiedice Uniunea de la luarea deciziilor în afara domeniului competențelor care sunt atribuite în mod explicit, incluzând funcția de supraveghetor a parlamentelor naționale pentru a forța Uniunea să respecte Protocolul, deja operând destul de slab înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Nimeni nu poate opri acea mașină. De ce nu? Din cauza ierarhiei pe care am menționat-o mai devreme la b): odată ce Consiliul European a luat o decizie, statele membre sunt obligate să o urmeze – acesta este uniformitatea impusă central menționată anterior. Acest lucru nu este numai străin unui sistem federal, ci este și complet incert cine are puteri exclusive și în ce domenii. Din când în când pot fi găsite referințe ale puterilor exclusive ale anumitor instituții, dar Articolele 1-15 ale sub tratatului privind modul de funcționare a UE conțin atât de multe adăugiri vagi încât rămân departe de claritatea Constituției Americane.

Constituția Americană nu recunoaște că organismul federal ar fi in stare să anuleze competențele statelor. Acea constituție atribuie organismului federal de conducere un set de competențe limitativ enumerate și asta este tot. Nicio ierarhie cu privire la State sau împărțirea puterilor. Așa cum este și cazul Constituției Elvețiene.

Aceasta este esența federalismului: o adevărată federație recunoaște o formă comună de suveranitate, dar nu conține puteri comune; fiecare nivel posedă propriile sale puteri. Acesta este rezultatul primelor două saptămâni de dezbateri în cadrul Convenției de la Philadelphia începând de la sfârșitul lunii mai 1787. „Planul Virginia” menționat anterior, prezentat de James Madison ca o lucrare federalist orientată, conținea clauza atribuirii la nivel federal a puterii de a trece peste legile de stat nepotrivite. Acest lucru a provocat opoziție, în mod explicit în „Noul plan Jersey” care va urma. Părțile participante la dezbatere au rezolvat problema în „Marele Compromis” optând pentru o diviziune verticală a puterilor, clarificată printr-o enumerare limitativă a puterilor federale: nicio ierarhie. Astfel, fără interferență de sus în jos dacă un stat își desfășoară puterile legislative și executive necorespunzător.

Acesta este modul în care lucrurile trebuie făcute. Într-un sistem federal, statele membre sunt suverane pe propriul lor teritoriu. Prin urmare, proiectul nostru Constituție nu se referă niciunde la principiul subsidiarității, din simplul motiv că enumerarea limitativă ( care va fi dezbătută mai târziu) a puterilor constituie subsidiaritatea absolută. Organismul federal nu are puteri discreționare – îi lasă singuri pe cei arbitrari –care să determine ceea ce un stat membru ar putea realiza sau nu pe cont propriu.

Explicația secțiunii 3

Datorită faptului că Carta drepturilor fundamentale ale UE este de o calitate foarte mare noi adoptăm această Cartă în Secțiunea 3. Motivul pentru care o adoptăm ca atare, dar nu cu principiul subsidiarității (așa cum e menționat în Preambulul Cartei) a fost explicat anterior: proasta funcționare structurală a acelui principiu permite UE – urmând tradiția de la înființarea Comunităților Europene – de a proceda anual în procedura de uniformitate impusă la nivel central. Putem, de asemenea, reformula: principiul subsidiarității, așa cum este el prevăzut la începutul tratatelor UE, nu a lucrat niciodată în conformitate cu obiectivul său, și anume să lase statelor membre ceea ce ele pot face cel mai bine. Aceasta este întotdeauna nesocotită de Bruxelles. Numai prin acordarea organismului federal un set limitativ de puteri ( așa cum spun germanii: un „Kompetenz Katalog”) acest abuz al principiului subsidiarității poate fi oprit.

În acest context, ne luptăm cu problema tehnicii de legiferare. Se observă că am aplicat în Articolul 20 al sub-tratatului privind UE: nouă state membre au puterea de a stabili o formă de cooperare consolidată. Acest lucru este permis în cazul în care această consolidare promovează obiectivele UE, protejează interesele sale și consolidează procesul de integrare. Aceasta nu trebuie să conducă la deteriorarea pieței interne: o piață comună a bunurilor, persoanelor și capitalului.

Articolele respective ale Tratatului de la Lisabona (inclusiv articolele 326-334 din sub-tratatul privind Funcționarea UE), indică faptul că, în cazul în care nouă țări optează pentru o astfel de cooperare consolidată (în opinia noastră, sub forma unei Federații) li se permite să folosească instituțiile Uniunii. Acest lucru ar însemna, în interpretarea noastră a Articolului 20 al sub-tratatului cu privire la Uniunea Europeană, că o Federație a nouă state europene din cadrul sistemului UE interguvernamental are acces legal la toate instituțiile existente UE, și la puterile lor. Deci, la Banca Centrală Europeană, Curtea Europeană de Justiție, etc.

Dacă aceasta este o interpretare corectă - ne-ar plăcea să fie confirmată sau infirmată de către o persoană sau un grup de persoane mai bine calificate decât noi - Secțiunea 3 va fi de prisos. Într-adevăr, în cazul Cărții Europene pentru drepturile fundamentale s-ar aplica ca atare în Federația Europeană. Am aprecia dacă ne-ați instrui pe tema acestui subiect.

Până aici, baza Constituției Europene din Preambul și Articolul 1. Următoarele trei articole vor discuta proiectul altor Articole ale Constituției. Descriem, printre altele, puterile legislative, executive și legislative ale Federației Europene.